Intrăm nu peste mult timp în anul școlar 2019-2020. Imediat ne atrage atenția un segment temporal cu semnificație istorică – 1990-2020, așadar, 30 de ani de post-comunism. Au fost trei decenii foarte complicate pentru România, deși entuziasmul inițial ne obliga să visăm frumos. Iluziile s-au risipit repede și am început să simțim dureros ce înseamnă tranziția de la sistemul politic totalitar la orizontul democratic. A fost o perioadă de mari tulburări sociale: mineriade, proteste și efecte reactive, ciocniri violente între vechi și nou, convulsii politice. Fragilitatea legislativă, absența unor structuri democratice solide, slăbiciunile obiective ale instituțiilor statului, marele jaf național din industrie și agricultură, dificultăți majore în consolidarea democrației, instabilitatea economico-socială au făcut ca luminița de la capătul tunelului să nu se poată vedea. Termenul la ordinea zilei ce definea starea generală a societății a fost provizoratul. Negația virulentă, confruntările ideologico-doctrinare, radicalizarea discursului politic, demonizarea adversarilor, căderea dialogului în invectivă, insultă și vulgaritate, atitudinea defetistă și nihilismul cronic au creat un climat social aproape irespirabil.
Primele certitudini veritabile și luminoase au apărut în momentul aderării noastre la NATO și la UE. Am dobândit atunci siguranța existenței noastre ca ființă națională. Dar nici după integrarea în structurile europene (2007) temele spinoase n-au dispărut. Problemele resurselor naturale, ale infrastructurii rutiere, investițiilor, transportului feroviar, defrișărilor masive, exodului forței de muncă, dinamicii demografice, sănătății și educației continuă să dea dureri de cap guvernelor românești și societății întregi.
În acest tablou social complex, educația a avut și are un drum sinuos. Suntem încă departe de un liman adecvat al competenței și calității, dar păstrăm speranța că, în viitorii ani, lucrurile se vor schimba în bine. Așteptările societății nu pot fi foarte mari dacă le raportăm la un singur an școlar. Mult mai concludent ar fi un bilanț, bunăoară, la finele anului 2022. În trei ani școlari se pot rezolva măcar problemele presante, imperative, a căror amânare ar fi nefastă pentru sistemul național de educație. Dacă vom avea pace socială, liniște politică și colaborare normală de ordin instituțional între entitățile și structurile statului, atunci putem spera la o finanțare decentă a învățământului, care să treacă de 4 la sută din PIB 6 la sută este încă utopic. Marea problemă va fi starea economiei. Aflăm aproape cotidian, pe canale media, că România se îndatorează îngrijorător, făcând împrumuturi care pot deveni la un moment dat împovărătoare. Deasupra educației, ca de altfel deasupra tuturor domeniilor vieții sociale planează această sabie al lui Damocles. Orice proiecție pentru viitorul apropiat trebuie să ia în calcul posibilitățile reale de finanțare. Restul este oratorie demagogică.
Între prioritățile acestei perioade se află definitivarea curriculumului liceal, în așa fel încât să poată fi încheiată structura preuniversitarului românesc, pe cicluri coerente de învățământ (preprimar, primar, gimnazial și liceal), și să poată fi fixate planurile-cadru în temeiul cărora se vor elabora programele aferente și manualele alternative. Nimeni nu cere soluții definitive, dogmatice, valabile pentru totdeauna, dar este de bun-simț să dorim măcar o relativă stabilitate. Lumea școlii a obosit de atâtea schimbări produse fără contenire în ultimii 30 de ani. Abia după ce am stabilit arhitectura curriculară, cu valabilitate de mai mulți ani, vom putea vorbi aplicat despre calitatea educației, despre management performant sau defectuos, despre „școli europene“ în arie națională, despre integrare și compatibilizare. Deocamdată, școala românească are o temelie în construcție (structura curriculară) și de aceea lasă impresia că se află în provizorat, că mai sunt lucruri importante de făcut. Societatea are mereu ceva de cerut de la școală ori ceva de imputat. A face asta a devenit un reflex social, așa cum – analogic – suntem nemulțumiți de fotbalul românesc și dorim mai mult.
Poate că în anii ce vin vom izbuti să stabilim idealul nostru educațional și vom fixa în parametri calitativi ceea ce dorim să fie elevul român. Cum ar trebui să fie acesta? Iată o întrebare care s-a mai pus, dar nu a primit încă un răspuns. Dorim un elev tobă de carte, un spirit enciclopedic, apt să se miște cu lejeritate prin toate spațiile culturale la finele liceului? Dorim un elev deja specializat într-un domeniu sau altul? Dorim informaticieni, matematicieni, chimiști sau fizicieni de performanță? Ar fi mai bine ca absolvenții noștri de liceu să fie mai aproape de cerințele pieței muncii? Să nu uităm că adevărata specializare survine prin absolvirea unei facultăți. Conform „dogmei Bologna“, după trei ani de facultate încheiați cu licență urmează un masterat cu examen de absolvire și, ca o încununare, doctoratul. Profesorul Andrei Marga opina recent că noi am preluat imediat „modelul Bologna“ fără o analiză critică, așa cum au făcut alte țări, iar astăzi sunt voci autorizate care susțin că nu este chiar cea mai bună formulă pentru studiile universitare. Iar masteratul – socotea același analist – s-a demonetizat într-o bună măsură prin lipsa de exigență a cadrelor didactice și, inevitabil, prin infuzia de mediocritate.
În anii următori ar putea fi clarificată o temă de maximă importanță, aceea a manualelor școlare. N-ar strica poate o dezbatere națională pe două coordonate: 1. calitatea științifică și formativă a viitoarelor manuale școlare; 2. editarea și distribuirea manualelor școlare în condiții de perfectă legalitate și transparență. S-ar stopa astfel scandalurile sonore din această zonă sensibilă și n-ar mai fi alimentate zvonurile „folclorice“ privind „mafia manualelor“.
Dacă nu în anul de referință 2019-2020, măcar în cei ce urmează ar trebui făcut ceva pentru școlile rurale, multe fiind cenușărese ale sistemului: dispariția toaletelor din curte, alimentarea modernă cu apă săli de sport, dotări adecvate și, ca țintă esențială, reducerea decalajului calitativ între școlile rurale și cele urbane, prin încadrarea cu personal calificat și o monitorizare atentă a actului de educație.
Ministerul Educației Naționale are toată legitimitatea să evalueze cu exigență starea liceelor tehnologice din rural și să pună în balanță oportunitatea menținerii acestora, cu varianta desființării. Sunt licee rurale (două numai în județul Vaslui) care la sesiunea de vară, bacalaureat 2019, au înregistrat 0 (zero) promovați. Cum își justifică existența aceste instituții de învățământ?
Stă în puterea factorilor de decizie relansarea calitativă a școlilor profesionale și refacerea în câțiva ani a detașamentului meseriașilor din România, grav afectat de plecarea titularilor în Occident. Orașele mici și mijlocii, dar și satele resimt acut lipsa meseriașilor și toată lumea este în căutarea celor buni, mai ales a electricienilor, instalatorilor, zugravilor, faianțarilor și parchetarilor. O întrebare de bun-simț va persista și mâine: Ce facem cu „școala părinților“? Care este condiția social-economică a părinților în 2019? Mii de părinți români nu se află lângă copiii lor, iar această realitate are implicații serioase se ordin educațional, afectiv, moral, comportamental, civic. Cu părinți la „fără frecvență“ este greu să vorbim de echilibru afectiv, stabilitate emoțională, randament școlar, integrare și armonizare. Se produc sub ochii noștri mutații de ordin sociologic și educațional, dar instituțiile abilitate ale statului sunt încă inerțiale ori reacționează târziu.
Avem în școala românească repetenție și, mai grav, abandon, premise nedorite ale infracționalității juvenile. Cauzele primare ale abandonului școlar sunt prea bine știute: familii în disoluție, sărăcie, rele practici educative în familie, anturaj nefast, teribilism mimetic. Avem un număr prea mare de copii care părăsesc sistemul de învățământ înainte de vreme. Se pare că societatea nu este suficient de pregătită pentru a face față acestei provocări.
Cred că noi avem o mare problemă la nivelul mentalităților. Ne lipsește ceea ce am putea numi cu o sintagmă-cheie coeziunea națională. Sunt rare momentele când simțim unitatea de suflet a conaționalilor noștri. Unul dintre ele – înălțător și emoționant – a fost, fără îndoială, victoria strălucită a Simonei Halep la Wimbledon, în ziua fastă de 13 iulie 2019. Pentru o zi parcă s-au topit toată vrajba, ura, dușmănia viscerală, reacțiile impulsive și toți românii au vibrat la unison. La scurtă vreme, lucrurile au intrat pe făgașul normal/anormal.
În pofida multor rezerve, obiecții și dezamăgiri trăite până acum, ne păstrăm speranța că anul școlar 2019-2020 va fi mai bun decât precedenții, iar cei care vin vor produce o revitalizare socială și o relansare calitativă a educației.
Teodor PRACSIU
