O realitate educațională fără precedent va deveni fapt ireversibil, fie că vrem, fie că nu, recadrând masiv cultura raporturilor între elevi, profesori și părinți în relația cu învățarea, cultură pe care o știam pe de rost până acum. Îndrăznesc să definesc anul școlar 2020-2021 chiar ca pe anul ieșirii Școlii din comunism, definind mutația de fond caracteristică ca fiind înlocuirea masivă a centralizării prevalente acum – de sorginte tipic comunistă – cu punerea în fapt a subsidiarității europene de secol XXI, adică a transferului sistemic al autorității și responsabilității decizionale în materia managementului școlar acolo unde ele aparțin de drept: în școli și în comunitățile locale. Procesul va fi unul inconfortabil, deoarece de-abia de-acum înainte vom învăța și practica, forțat-obligat, descentralizare decizională pe bune, dar cale de întoarcere nu va fi. Presiunea pe asumarea autentică a învățării la nivel individual va crește exponențial, riscul amplificării decalajelor structurale deja existente (sat-oraș; bogați-săraci; culturi organizaționale constructive-culturi organizaționale defensive etc.) va crește, iar testele de turnesol ale integrității, competenței și leadership-ului vor defini instantaneu conduita noastră reală: suntem forme cu fond așa cum se cuvine sau ne furăm, iresponsabil, căciula singuri.

Am o veste bună și o veste proastă. Vestea bună ține de formă și vestea proastă ține de fond.

Vestea bună (forma) este că am setat deja un precedent al unei conduite manageriale eficiente în vremuri de pandemie, ieșind la liman cu examenele anului școlar 2019-2020. Și Evaluarea Națională și Bacalaureatul s-au încheiat fără evenimente epidemiologice deosebite, nici pentru elevii și nici pentru profesorii implicați. Cum cohorta absolvenților claselor a VIII-a înseamnă 25% din elevii de gimnaziu (o clasă din patru), iar cea a absolvenților claselor a XII-a 25% din liceeni (idem), iar gimnaziul plus liceul înseamnă aproximativ 66% din populația școlară (opt clase din douăsprezece), rezultă că am dovedit deja că am putut gestiona foarte bine prezența în școli a unui eșantion de 16-17% din totalul elevilor. Prin urmare, avem un punct de referință solid, validat practic, de la care plecăm în acest nou an școlar.

Vestea proastă (fondul) este că Școala ca sistem continuă să pedaleze în gol structural, captivă cvasieternă acelorași războaie de gherilă interminabile ce toacă letal orice conversație sănătoasă, cu scaun la cap despre necesarele arhitecturi curriculare de secol XXI. În acest punct, rezistența la schimbare continuă să fie feroce, iar prorogarea adoptării unui nou set de planuri-cadru nu face decât să confirme, trist, dar adevărat, impotența generalizată pe întreaga verticală a deciziei educaționale, de sus până jos, cu ministrul în frunte. Oameni buni, câtă apă să mai curgă pe Dunăre până să acceptați că timpurile planurilor-cadru unice, tabele-paturi ale lui Procust obligatorii în masă, pentru cohorte de câte 150.000-160.000-170.000 de copii câți sunt în fiecare clasă în România, timpurile acestea ar fi trebuit sa fie demult istorie, pentru că viața pe care o trăim este din cu totul alt film, și toți știți prea bine acest lucru, și toți simțiți dur, pe propria piele, inadecvarea curriculară endemică în raport cu aspirațiile de învățare reale ale copiilor? În context, notific (și) aici, pentru conformitate, nevoia obiectivă a unei conversații oneste, neipocrite, fără mânie și părtinire despre felul în care are a se regăsi educația spirituală în ofertele curriculare de secol XXI la noi. Actuala soluție, blocată artificial în premisa obligativității generalizate – fie ea și scrisă în lege – este, în opinia mea, contraproductivă și generează mai degrabă tensiuni decât soluții îndreptate, cu bună-credință, spre binele spiritual al copiilor.

Ce cusur ar avea, de pildă, o conversație curriculară fondată axiomatic pe arii de învățare în loc de discipline, pe curriculum la decizia școlii în loc de nefericite tabele-cămăși de forță, și pe curriculum la decizia elevilor din oferta școlii, în loc de curriculum la decizia școlii? Ce cusur ar avea aceeași conversație de căpătâi, îmbogățită cu modele de carieră didactică construite pe opțiuni orizontale echivalente, normate ca atare, flexibil, în care activitatea didactică la catedră încetează să mai fie singura variantă normată și salarizată? Ce cusur ar mai avea, zic, pledoaria pragmatică și vizionară pentru formarea inițială a viitorilor profesori prin programe de LICENȚĂ pentru profesia didactică, deoarece, așa cum bine știm toți, istoric e una și profesor de istorie, cu totul altceva, filolog e una și profesor de limbă și literatură, cu totul altceva, sportiv e una și profesor de educație fizică e cu totul altceva, matematician e una și profesor de matematică e cu totul și cu totul altceva, și tot așa?

Mai am o veste bună, venită inadmisibil de târziu în două salve – 16 iulie, res-pectiv, 12 august – dar, slavă Domnului, acum bun public de mare preț în cetatea Școlii ca sistem. Am în vedere adoptarea, la 16 iulie, a Hotărârii de Guvern pentru înființarea școlilor-pilot, experimentale și de aplicație, conform art. 26 al Legii Educației Naționale nr. 1/2011, și, respectiv, publicarea în Monitorul Oficial al României, la 12 august, a Ordinului nr. 4.811 din 30 iulie 2020 al ministrului Educației și Cercetării privind aprobarea Metodologiei-cadru de înființare, organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar cu statut de unități-pilot, experimentale și de aplicație.

Dată fiind noutatea absolută a demer-surilor politice și de politici publice descrise în paragraful precedent, reiau aici, succint, pentru conformitate, analiza mea tehnică a metodologiei-cadru, pe care am prezentat-o în câteva circumstanțe publice. Așadar, în materia marilor procese de transformare pe care le reglementează, metodologia-cadru are, la ex–treme:

• O prevedere slabă, scrisă cu teamă, parcă să nu deranjeze status quo-ul (art. 3, alin. 2, lit. a – prima exemplificare de obiect al pilotării: elemente inovative la nivel de curriculum: noi modele/tipuri de teste/subiecte/itemi din structura examenelor/evaluărilor naționale, modalități de organizare/predare-învățare a unor discipline de studiu din trunchiul comun, o nouă disciplină în oferta de curriculum la decizia școlii, o nouă disciplină de studiu care propune abordări transversale, alte documente curriculare care necesită calibrare); esențialmente, aceste acțiuni rămân prizoniere cadrului revolut de proiectare curriculară existent, care și-a probat în nenumărate circumstanțe inadecvarea structurală în raport cu nevoile reale ale Școlii ca sistem.

• Două prevederi tari, inspirat plasate în cadrul metodologic ce dă viață art. 26 LEN, respectiv (în ordinea preferinței mele), art. 5 (școlile de aplicație pentru practică pedagogică) și, respectiv, art. 4 (școlile experimentale, păstorite de comunități universitar-academice).

• O prevedere FOARTE TARE (în fapt, cea mai tare, după gustul meu), explicitată în art. 13, care face referire direct, cu subiect și predicat, la șeful turmei elefanților din încăperea Educației, anume la „inovațiile cu grad mare de complexitate la nivelul curriculumului național (de exemplu, planuri-cadru de învățământ noi, programe școlare noi etc.)“. Dragi școli publice care vreți pe bune, începând de acum nu vă mai oprește nimeni să pilotați, de pildă, fie modelul curricular centrat pe arii de învățare/curriculum la decizia școlii/curriculum la decizia elevilor, din oferta școlii, fie chiar programele IBO (PYP/MYP/DP/CRP). Art. 13 vă deschide această cale generoasă, fascinantă!

Mai semnalez aici, două vulnerabilități de sistem ale procesului pilotării structurat în această metodologie-cadru, ce au a fi corectate urgent dacă vrem să facem o treabă serioasă cu adevărat:

1. Nu are coordonare formală instituțională adecvată, la vârf; un proces transformațional de asemenea amploare are nevoie de o structură de lucru dedicată 100% operaționalizării sale, subordonată nemijlocit ministrului Educației și Cercetării, cu autoritate și responsabilitate decizională de nivel înalt (eu recomand secretar de stat);

2. Nu are mecanisme de finanțare serioase, consistente; soluția naturală este cea a fondurilor europene, pe care am detaliat-o în Nota-concept prezentată aici.

Articol de Marian STAȘ – profesor