Educația din România ocupă, de ani buni, în statisticile Uniunii Europene, ultimele poziții, iar rezultatele slabe obținute de elevii români la testările internaționale spun multe despre calitatea actului educațional. Am ajuns, în 2021, singura țară din Uniunea Europeană unde, la catedră, încă, se mai află cadre didactice necalificate, mai ales zonele rurale, unde ponderea personalului calificat este mică și foarte mică. Cum comentați acest lucru, domnule președinte Anton Hadăr?   

Situația trebuie să ne pună pe gânduri. Salariile, în educație, nu sunt atractive, iar dacă se va tăia și sporul de rural sau alte sporuri care sunt acordate astăzi colegilor din mediul rural, ne dăm seama că, acolo, vor ajunge să predea, cu ghilimelele de rigoare, doar acei profesori cu o pregătire slabă și foarte slabă, se va face învățământ, pe mai departe, cu cadre didactice necalificate.

Ce ne puteți spune despre masteratul didactic – lansat de Ministerul Educației, deocamdată, ca program-pilot, în 2020 – și despre eficiența acestuia în mai buna pregătire a corpului profesoral de la noi și în creșterea calității actului educațional?

Aceste masterate didactice sunt abia la început. Sperăm să se îmbunătățească, cu timpul, atât modul de predare al cadrelor didactice, cât și gradul de implicare al profesorilor înscriși la aceste cursuri.

Sperăm să opteze cât mai mulți colegi pentru masteratul didactic, fiindcă, trebuie să spun, cu greu s-au umplut, în acest an universitar 2020-2021, locurile și vă asigur de acest aspect. Sperăm, în consecință, să vină, în anii care vor urma, cât mai mulți colegi, pentru a se pregăti în cariera didactică.

În principiu, în momentul de față, unii dintre ei fug de masteratele didactice, pentru că au alte cursuri la bază, necesare pentru a intra în sistem. Într-un fel, pot fi înțeleși, pentru că, să mai treci prin școală încă doi ani, să treci de la catedră în bancă, din poziția de cadru didactic în cea de student este mai greu de acceptat. Dar eu zic că mai ales tinerii noștri colegi trebuie să se îndrepte către aceste masterate care le oferă o pregătire destul de consistentă. Poți să-ți dai seama cu ușurință, după ce face un asemenea masterat, dacă persoana respectivă are sau nu are vocație, dacă, într-adevăr, iubește sistemul educațional, dacă are pregătirea necesară pentru a preda.

Constatăm de la un an la altul că profesia de cadru didactic este din ce în ce mai puțin atractivă pentru absolvenții de învățământ superior, iar situația este, deja, destul de gravă, din acest punct de vedere, chiar și în București. De ce credeți că se întâmplă acest lucru? Doar pentru că sunt salariile mici sau mai există alte motive?

Categoric că primul factor care îi determină să se îndrepte mai greu către educație îl reprezintă partea salarială, pentru că astăzi, poți să ai pasiuni, poți să ai vocație, poți să ai dorința de a activa în sistemul educațional unde, după părerea mea, se practică cea ami frumoasă activitate din lume – a lucra în educație, indiferent că ești în preuniversitar sau în învățământul superior, reprezintă un lucru din cale afară de frumos și de important –, dacă, însă, salarizarea este nemotivantă, te îndrepți către alte domenii. De aceea, sunt convins că acest factor, dacă s-ar rezolva, ar putea atrage mai mulți tineri și mai ales pe cei valoroși. Problema este că vin și foarte mulți oameni care nu au un serviciu, nu își găsesc un loc de muncă și, de aceea, pentru mulți, învățământul a devenit o etapă din viață, până când își găsesc ceva mai bun.

Trebuie să recunoaștem că salariile, la început de drum sunt nemotivante. Din păcate, noi nu am reușit să obținem ceea ce ne-am dorit, adică să obținem salarii mai mari la început de drum; ni s-a spus că, la început de drum, toată lumea este egală, toți au o facultate. Cu alte cuvinte, se pleacă de la același salariu, indiferent că ești în educație, în sănătate sau în alt domeniu bugetar, ceea ce, personal, cred că este o greșeală, pentru că, în educație, este necesară prezența celor mai valoroși absolvenți de învățământ universitar.

Apoi mai sunt și alți factori. Tinerii văd că sistemul încă se zbate în zona căutărilor, că foarte mulți sunt nemulțumiți de ceea ce se întâmplă în sistem și nu-și doresc să ajungă într-o zonă în care lucrurile nu sunt așezate. Noi căutăm să reducem numărul de ore și să facem programa școlară cât mai adecvată pieței muncii, dar de sus vin din ce în ce mai multe note, aprobări și indicații care ne împovărează odată în plus; trebuie să facem fel și fel de cursuri, pe care și eu le consider utile, dar, deja, depășim limita de 35-40 de ore. Avem elevi care fac și 37 de ore pe săptămână, adică aproape 8 ore pe zi: cei de la învățământul vocațional și cei care învață în limba maternă – germană, maghiară etc – și care fac și limba română. Este și normal, deci, ca sistemul să fie obositor și pentru cei care predau și pentru cei care învață. Corect ar fi fost ca educației să i se acorde, măcar în ceasul al 12-lea, statutul de prioritate națională.

Spre exemplu noi, pentru atragerea tinerilor în sistem, ne-am gândit să-i ajutăm să-și dobândească cu mai multă ușurință o casă, împrumuturile să nu mai fie atât de greu de achitat – știm foarte bine cât de mari sunt dobânzile – , iar pentru mediul rural ne-am gândit să acordăm tinerilor care intră în sistem chiar terenuri pentru construirea unei noi case. Statul rumân putea face demult acest lucru – dar, știm foarte bine, după patru ani, vin alții la putere și schimbă radical lucrurile potrivit propriei viziuni care, de cele mai multe ori, este total diferită de cea a antecesorilor lor, și tot așa. Deci, domeniul rămâne tot neatractiv și, cu 2.200 – 2.300 de lei la început de drum este greu și foarte greu să convingi un tânăr absolvent să facă pasul în sistem.

Ne putem aștepta ca, la un moment dat, la noi, în învățățământul superior, să dispară chiar și sporul de doctorat. Ca o consecință, un tânăr care vine în învățământul superior și primește 3.000 de lei, va părăsi sistemul după ce și-a luat diploma de doctor și se va îndreaptă, de pildă, către universitățile private care, poate, îi dau de două ori mai mult. Mai mult, unii dintre ei vor pleca din țară, cu tot cu doctorat. Degeaba am investit în ei, dacă se va folosi altcineva de pregătirea și experiența lor.

Cum vedeți, la treizeci de ani distanță, procedura repartițiilor care se practica înainte de 1989?

Această modalitate de distribuire în teritoriul național a absolvenților de învățământ superior era potrivită pentru acele vremuri, pentru că, practic, erai obligat să te duci acolo unde erai trimis, evident, în funcție de media pe care o aveai. Cert este că nu rămânea nimeni fără loc de muncă. Tinerii de astăzi, însă, nu mai acceptă cu ușurință să fie distribuiți unde are țara nevoie de ei.             

Dar astăzi este o nevoie acută de cadre didactice în teritoriu. Cum rezolvăm această problemă? Cum facem ca și în zonele rurale, în zonele dezavantaje economic și social să ajungă profesori calificați, bine pregătiți?

Trebuie să facem ceea ce s-a tot disctutat, cu guvernele anterioare, cu guvernul actual: trebuie să găsim modalități de a-i atrage pe tineri în zonele respective. Asta înseamnă să dai salarii mai mari, să lași sporurile să funcționeze, nu să le introduci în salariul de bază mascându-le practic, așa cum vrea actualul ministru al Educației. E mult mai bine să îl lași ca spor, pentru a vedea tânărul că acolo are de câștigat. Trebuie să-i oferim avantaje variate pentru a-l convinge să se ducă în acele zone… În consecință, nu e ușor să-i atragi. Toți tinerii din România de astăzi vor să-și facă o casă cât mai repede, vor să-și cumpere o mașină cât mai repede posibil, or, cu 2.000 – 3.000 de lei pe lună nu vor reuși să facă toate aceste lucruri. Eu am colegi care au făcut împrumuturi la bancă la 28 de ani și vor plăti ratele până la 54 de ani.

Învățământul superior poate face mai mult pentru ca acești tineri să se îndrepte în număr mai mare către sistemul de educație?

Cu siguranță că poate face mai mult. Pentru asta trebuie să ne gândim că, atât învățământul preuniversitar, cât și cel superior au nevoie de tineri foate bine pregătiți. În învățământul superior noi chiar reușim să ne mai acoperim orele – e drept, mai puțin îndomenii dificile cum sunt inginerie, informatice, electronice și telecomunicații, în domeniul medicinei – pentru că, nici acolo, nu stăm prea bine.  Salariile fiind mai mari în spitale, absolvenții de medicină, preferă să se îndrepte către spitale și nu mai râvnesc o carieră universitară. Dar, ei, cei mai valoroși, trecând prin mâinile noastre și avându-i, în continuare, la studiile de masterat și de doctorat, reușim să-i convingem să rămână în învățământul superior pe mulți dintre ei, evident, nu pe toți.

Rămâne, în consecință, problema învățământului preuniversitar. Cum facem aici?    

În învățământul preuniversitar este foarte geu să-i atragi pe tineri. Pentru rezolvarea acestei probleme reale trebuie, într-adevăr, găsite soluții la nivel de stat, trebuie susținuți, trebuie formați, pe banii statului, așa cum s-a întâmplat în anul pandemiei care pe mulți i-a găsit nepregătiți, indiferent că erau tineri sau mai puțin tineri la momentul izbucnirii crizei. În concluzie, statul trebuie să investească mai mult în educație și, bineînțeles, investițiile trebuie bine gândite, pentru că, nu de puține ori ori, banii au fost cheltuiți în mod nefructuos. Acolo – în învățământul preuniversitar – va fi o mare problemă în următorii ani.

Mulți vin în sistemul de educație pentru că au auzit că acolo încă se mai poate trăi  un pic mai bine, din meditații, tradiție care, la noi, a devenit o mare povară; asta înseamnă că egalitatea de șanse, în educație, nu există, că, în continuare, vor fi pregătiți doar acei copii și tineri care au posibilități financiare. Deci, soluția pentru ca toate aceste probleme să găsească o rezolvare se află sus, la nivel de stat.