La început de nou an școlar, ca și la sfârșitul oricărei perioade de cursuri, apare tendința firească de a face o evaluare comparativă între prezent și trecutul imediat, cel puțin privind anii anteriori față de care amintirile sunt încă ofertante. Care era starea de fapt a anului precedent când începeam școala? Dar aceea de acum doi ani? De la o ipostază de viață pe care o consideram ca fiind una a normalității am tot trecut spre o alta, apoi spre una ușor diferită – marcată de amenințări diverse, de la pierderea sănătății la dezorganizarea/reorganizarea activității didactice etc. Așa că ne simțim purtați, fără să vrem, încercare după încercare, trecem prin experiența pandemiei: val după val. Iată că acum ne confruntăm cu specificitatea valului 4, proiectăm scenarii alternative referitoare la cum se vor desfășura orele de curs, cine va putea participa la ele, care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinim… Dar cu toții sperăm că aceasta este doar o perioadă tranzitorie, pe care o vom parcurge și care se va sfârși la un moment dat.

Trecerea efectivă de la o anumită stare către alta, presupusă ca fiind distinctă, de dorit mai bună, reprezintă o ipostază provizorie, o formă de compromis pe care îl tolerăm un timp oarecare. Avem însă așteptarea că provizoratul va lua sfârșit, iar bunul mers al lucrurilor își va intra în matcă, echilibrat și statornic.

Ne puteam aminti de perioada de tranziție de la comunism la democrație, o perioadă de provocări pe care o doream încheiată pentru a ne bucura din plin de avantajele unei democrații funcționale.

La nivelul opiniei publice se vehiculează ideea conform căreia gradul de performanță al educației din prezent este discutabil, ba sunt voci care susțin că este chiar mai slab decât cel practicat în trecut. Acest fapt este profund contradictoriu: societatea a evoluat, s-a informatizat, deci șansele spre o școală cu rezultate reale ar fi mai bune, dar, în același timp, calitatea actului educațional este ușor criticabil, nu se ridică la standardul dezirabil al culturii și civilizației contemporane.

În general, sensul unei tranziții așteptate este acela între o situație mai puțin bună, care antrenează un grad de incertitudine ridicat, spre una care fundamentează un optim încurajator, pune baze solide, de stabilitate socială: direcția este clară spre o stare de bine ferm conturată.

Garanția pentru copii

Ca profesori, considerăm că o societate civilizată este aceea în care toate ca­tegoriile de copii au șanse egale de acces la educație, că printr-o dezvoltare socio-­economică adecvată familiile vor deveni suficient de puternice încât să-și susțină copiii să meargă la școală, astfel încât să devină absolvenți ai unor nivele superioare de formare socio-profesională.

Unele ipostaze ale existenței cotidiene par însă de nedepășit; se poate pune sub semnul întrebării însăși ideea de tranziție. De exemplu, cele referitoare la trecerea de la sărăcie la bunăstare, de la marginalizare la incluziune socială.

Experiențele ultimilor ani privind siguranța sanitară, cu toate restricțiile pe care le-a presupus, cu multitudinea de consecințe în plan economic au accen­tuat dificultățile de viață ale celor vulnerabili, săracii au devenit și mai săraci. Situația este și mai grea pentru copii, aceștia fiind identificați drept cei mai expuși riscului de sărăcie, dar, în același timp, potențiali consumatori de resurse pentru educație și dezvoltare.

Conform datelor Eurostat, în anul 2018, 23 de milioane de copii din UE (media UE, 24,3%) erau expuși riscului de sărăcie și excluziune socială, adică unul din patru copii (https://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=ilc_li02&lang=en). Mai mult, menționează sursa citată, pentru România (38,1%), Bulgaria (33,7%), Grecia (33,3%), Italia (30,6%) procentul este și mai apăsător, unul din trei copii se confruntă cu neajunsurile unui trai dus în sărăcie.

La nivel național, ponderea persoanelor aflate în risc de sărăcie sau excluziune socială a fost de 35,7%, în anul 2018 (Eurostat, 2020, At risk of poverty rate by poverty threshold, age and sex – EU-SILC and ECHP surveys). Pentru a contextualiza această informație, menționez faptul că același indicator este la nivelul de 38,9% în cazul Bulgariei, țara în care riscul de sărăcie și excluziune socială a fost cel mai mare din întreaga Uniune Europeană. Această comparație devine interesantă dacă observăm că, atunci când ne referim la sărăcia copiilor, pozițiile celor două țări se inversează, riscul de sărăcie și excluziune socială a fost în anul 2019 de 35,8% în România, față de aproximativ 34%, în cazul Bulgariei. Media europeană a persoanelor aflate în risc de sărăcie și excluziune socială se află la 22,5%, iar în cazul copiilor a fost, de asemenea, de 22,5% (Eurostat, 2020, Children at risk of poverty or social exclusion).

Faptul că, de-a lungul timpului, calitatea vieții copiilor este condiționată de gra­dul de bunăstare al familiei din care provin este un aspect de la sine înțeles. Dar ne putem întreba: de ce copiii continuă să fie cele mai sărace persoane ale comunităților în care trăiesc, de ce condițiile existențiale nu se îmbunătățesc în timp? În termenii discuției de față: de ce nu se face tranziția de la o situație mai puțin bună, la o alta, în care starea copiilor să nu mai fie inferioară celei a adulților?

Pentru ilustrare, rata deprivării materiale severe sugerează faptul că raportat la totalul populației, minorii sunt semnificativ mai afectați. De pildă, în anul 2012, diferența dintre rata deprivării ma­teriale severe pentru totalul populației și cea a copiilor a fost de 7,7%, atingând astfel un maxim pe parcursul ultimului deceniu (Tabel 1).

Desigur, se poate observa o tendință de diminuare a decalajelor între standardele de viață ale minorilor față de cele ale majorilor, dar pe fondul stării de fapt realitatea pare de neschimbat. Toate aceste aspecte au fost accentuate prin dificultățile suplimentare datorate crizei sanitare COVID-19. În contextul educa­ției online, a devenit important accesul la internet al familiei cu copii.

Două așteptări la nivelul simțului comun sunt satisfăcute. Prima se referă la faptul că, în timp, conectivitatea a crescut, tot mai multe gospodării au acces la internet. A doua corelează nivelul de educație al capului familiei cu disponibilitatea financiară pentru acces la informație prin internet: cu cât nivelul de educație este mai ridicat, cu atât crește și accesul la internet.

De aici putem deduce dificultățile pe care le întâmpină elevii proveniți din fa­­milii sărace, ai căror părinți au un capital educațional precar. Pe scurt, în lista de­­privărilor pe care aceștia le suportă, de la dificultatea de a beneficia de o dietă adecvată, traiul în locații insuficient în­­călzite, neglijate, care nu dispun de utilități, a faptului că nu pot petrece zile de vacanță departe de casă, se adaugă lipsa de acces la internet. Asta înseamnă imposibilitatea de a urma cursurile școlii online.

Și atunci, cum vom putea depăși analfabetismul funcțional? Anii tranzitorii, în care cota analfabetismului funcțional, remarcat prin testele PISA, este mai mare sau mai mică se vor termina la un anumit moment dat? (Tabel 2)

Copiii sunt mai afectați de sărăcie decât adulții, dar se pot remarca grade diferite de a trăi în sărăcie și experiențe specifice de a cunoaște efectele excluziunii sociale. În acest sens, Organizația Salvați copiii observa că „cele mai vulnerabile categorii de copii sunt cei fără adăpost ori expuși deprivării locative severe, copiii cu dizabilități, copiii afectați de migrație, copiii care aparțin unei minorități etnice, copiii din instituțiile de protecție și copiii care aparțin familiilor expuse unor factori de risc care pot conduce la excluziune socială“ (https://www.salvaticopiii.ro/).

Din partea societății civile sunt exprimate atenționări repetate privind necesitatea de a respecta drepturile copiilor.

de Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret București

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 22 / octombrie 2021