Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice pregătește o ordonanță de urgență cât o lege întreagă, pentru că, după cum e anunțată, „vizează clarificarea cadrului normativ privind învățământul special integrat, dubla specializare, examenul național de definitivare în învățământ, contractul de management al directorilor de școli, dar și reglementarea funcționării școlilor doctorale în anul universitar 2016-2017, revizuirea modului de ocupare a funcției didactice de profesor universitar sau reglementarea activităților desfășurate de agențiile de asigurare a calității, din țară sau străinătate, înregistrate în Registrul European pentru Asigurarea Calității în Învățământul Superior (EQAR) pe teritoriul României“. Este nevoie de așa ceva pentru că au apărut „nevoi și disfuncționalități în sistemul național de învățământ“. Eufemistic, înseamnă că Educația Națională nu se debarasează, de douăzeci și ceva de ani, de obiceiul modificării întruna a legii fundamentale în domeniu, prin tot felul de schimbări chiar din a doua zi după adoptare, de exceptări, derogări, completări, precizări, norme și altele de felul acesta, numai ca să fie eludată și, cel mai des, ca să i se găsească cine știe cui o scăpare, altcuiva o oportunitate și, în general, ca să se evite măsurile care separă impostura de știința meseriei. Adăugând că de la începuturile ei postdecembriste legea în domeniul Educației a fost gândită și făcută ca un regulament amănunțit, cu scopul de „a nu avea discuții“, dominante în școala noastră fiind modelul, indicațiile „cum să facem“ și „predarea situației“, actualele modificări se dovedesc absolut necesare. Li se poate spune și elementare și în aceste condiții observația că dezbaterea lor publică a ținut numai un weekend și ceva, de vineri până miercuri (11–16 noiembrie), nu-și are rostul; ce să se fi dezbătut? Nu sunt modificări legislative spectaculoase, revoluționare și nu aduc mari surprize care să dea peste cap activități rutiniere. Sunt, în esență, puneri de acord cu ceva ce se întâmplă de fapt și cu ceva care înseamnă necesitate de bun-simț. Vor ține probabil până când cine va avea nevoie va găsi o potecă, dacă nu o cale de ocolire a vreunei prevederi.
Modificările în discuție includ și niște amânări: „Prezentul proiect de act nor­mativ amână aplicarea prevederilor legale actuale privind evaluările națio­nale“, adică „evaluarea na­țio­nală organizată la finalul clasei a VIII-a se va desfă­șura în conformitate cu prevederile prezentei legi începând cu generația de elevi care începe clasa a V-a în anul școlar 2017-2018; examenul de bacalaureat se va desfășura în confor­mitate cu prevederile pre­zen­tei legi începând cu generația de elevi care începe clasa a IX-a în anul școlar 2017-2018; admite­rea la liceu se va desfășura în conformitate cu preve­derile prezentei legi înce­pând cu generația de elevi care începe clasa a V-a în anul școlar 2017-2018“. Amânarea este de un cincinal și ceva. „Prezenta lege“ este prezentă din ianuarie 2011, când a pornit la drum tot cu o amânare: „Examenul de bacalaureat se va desfășura în conformitate cu prevederile prezentei legi începând cu generația de elevi care începe clasa a IX-a în anul școlar 2012-2013; admiterea la liceu se va desfășura în conformitate cu prevederile prezentei legi începând cu generația de elevi care începe clasa a V-a în anul școlar 2011-2012“. Cei despre care era vorba în lege să înceapă clasa a IX-a și clasa a V-a nu numai că au început, dar au și terminat acele clase și legea tot nu a fost aplicată. În aceste condiții, era anacronic să rămână scris așa ceva în lege, deci actuala amânare este normal să fie legiferată. Constatarea că legiferarea confirmă o neputință și o înfrângere rămâne fără rost. Delicat, amânarea este explicată în sensul că, „fără această clarificare de urgență, elevii ar fi nevoiți să susțină evaluări naționale la discipline transdisciplinare pe care nu au avut posibilitatea să le și frecventeze din cauza decalării calendarului de dezvoltare a noilor conținuturi curriculare“. E de trecut cu vederea că inclusiv într-un text din zona învățăturii de carte apare confuzia de televizor și de workshop între decalare și amânare. Vorba e că despre necesitatea frecventării disciplinelor transdisciplinare (sic!) se vor­bește la noi din anii ’80. Altfel zis, amânarea cam de atunci datează, tocmai bine ca să se instaleze și confuzia cu interdisciplinar. Despre știința (de carte și nu numai) a profesorilor de la catedră și a celor care scriu manuale de a-i învăța pe elevi și mai departe pe absolvenți să-și facă propria abordare transdisciplinară, fără frecventarea unor discipline anume, nu se vorbește.
Întâmplător sau nu, când la noi se mai decretează o amânare, este reluată informația că școala finlandeză („Ehei, la finlandezi…“) cică renunță la disciplinele clasice. E ceea ce a înțeles cine a oferit public o sinteză a unei informații tocmai despre transdisciplinar, adăugând ca susținere exemplul că economia și științele comunicării se vor învăța într-o cafenea. O amintire personală îmi oferă revelația că prin 1970 am frecventat puțină școală în sistem finlandez, din moment ce profesorul de desen ne trimitea în timpul orei la aprozarul din colțul străzii pe care se afla școala, ca să petrecem acolo ora, să observăm culorile mărfii scoase pe trotuar și apoi să mergem acasă și să ne facem planșele date ca temă.
Florin ANTONESCU