Povestea Alisei în Țara Minunilor, așa cum o cunoaștem azi, a fost precedată de o versiune artizanală, Aventurile Alisei sub pământ (Alice’s Adventures Under Ground). Lewis Carroll, pe atunci – Charles Lutwidge Dodgson, i-a dăruit-o involuntarei sale muze, Alice Liddell, pe 26 noiembrie 1864. Era unicul exemplar, scris cu cerneală sepia și ilustrat chiar de autor. Beneficiara lui a fost însă silită să-l vândă la licitație în 1928 pentru a achita datoriile rămase după decesul soțului său. Manuscrisul a trecut astfel Oceanul în Statele Unite, unde și-a schimbat în câteva rânduri proprietarii, pentru ca în 1948 să fie răscumpărat de un grup de binefăcători americani și donat la British Museum.

În volumul „oficial“, publicat în 1865, versiunea olografă este purificată de detaliile prea personale, extinsă cu noi episoade și dată pe mâna unui ilustrator profesionist, John Tenniel. În 1871, Lewis Carroll recidivează, trimițând-o pe Alisa într-o nouă aventură, de astă dată în Țara Oglinzii. La un sfert de secol de la apariția originalului, în 1890, autorul publică The Nursery „Alice“, o versiune abreviată și adaptată a poveștii din Țara Minunilor. Cartea se adresează explicit copiilor „între zero și cinci ani“, nu neapărat pentru a fi citită, explică autorul în prefață, ci pentru a fi „mai degrabă răsfoită, gângurită, îndoită la colțuri, mototolită, mozolită de către micii și drăgălașii analfabeți cu gropițe“, cărora le era destinată. Nu doar textul, ci și grafica volumului original au fost adaptate. Cele douăzeci de ilustrații preluate de acolo au fost refăcute, mărite, colorate și parțial revizuite de însuși pedantul John Tenniel. Autorul îmbogățește povestea cu o dimensiune orală, comentând din mers detalii ale ilustrațiilor, interpolând întrebări, explicații și anecdote absente în original.

Dar temele alisiace, mai mult sau mai puțin voalate, începuseră să circule în li-teratura pentru copii încă din 1869. În Mopsa the Fairy (1869), Jack, protagonistul cărții lui Jean Ingelow, cade prin trunchiul unui copac găunos și ajunge într-o lume subterană unde o ajută pe zâna Mopsa să-și recapete tronul, punând si-multan sub semnul întrebării clișeele propriei sale lumi, așa cum făcuse și Alisa.

Într-o antologie publicată în 1997, Carolyn Sigler adună fragmente din textele de inspirație carrolliană publicate până spre 1930 și pledează pentru reintroducerea lor în circuitul editorial. Găsim acolo, pe lângă Jean Ingelow, peste douăzeci de autori ale căror cărți întrupează spiritul unor „Alise alternative“. Printre aceștia figurează și Christina Rossetti, cu romanul Speaking Likenesses (1874), în care trei fetițe întreprind călătorii „accidentale“ în lumi fantastice rezonând previzibil cu spațiile onirice frecventate de Alisa. Autoarea, care se cunoștea cu Lewis Carroll, își asumă explicit influența operelor acestuia asupra romanului ei, declarând că se raliază genului pentru a profita de succesul său comercial. Parcă pentru a dovedi impredictibilitatea pieței de carte în toate timpurile, romanul Christinei Rossetti s-a vândut mult sub așteptări și nici nu a mai fost retipărit.

Asaltul epigonilor a continuat totuși în epocă, sub privirile mai degrabă îngăduitoare ale maestrului. Cu o singură excepție… În 1895, Anna M. Richards, scriitoare de origine britanică stabilită în Statele Unite, a publicat, din pur devotament față de original (și de copiii ei), O nouă Alisă în vechea Țară a Minunilor (A New Alice in the Old Wonderland), unde personajele carrolliene sunt rearanjate pentru a o conduce prin lumea lor pe Alice Lee, o cititoare dedicată a operei primare. Informat de apariția cărții, Carroll și-a exprimat textual „dezaprobarea absolută“ față de publicarea ei în Marea Britanie, amenințând că va ac-ționa pe căi legale s-o blocheze, decizie asupra căreia avea să revină, pentru a-și proteja reputația și viața privată.

…Iar revizuirile, rescrierile, prelucrările, parodiile, imitațiile și deviațiile Aliselor au continuat (și continuă) să apară pe bandă rulantă – și să fie citite. Au fost și autori care au preluat și exploatat grațios potențialul didactic al cărților, evitând didacticismul Christinei Rossetti din Speaking Likenesses. În 1897, de pildă, Audrey Mayhew Allen publică Gladys in Grammarland, o instructivă incursiune în Țara Gramaticii. Eroina titulară este judecată de tribunalul de acolo pentru siluirea gramaticii engleze și condamnată la închisoare pentru a avea ocazia să se „corecteze“. În 1923, tema este prelucrată într-un text dramatic, Alice in Grammarland, de Louise Franklin Bache. Scena tribunalului din Țara Minunilor este transferată în Țara Gramaticii, iar Alisa participă acolo la o dezbatere pe teme gramaticale.

Alisa a avut parte și de o rescriere ca manual de citire. Astfel, în 1905, a apărut o versiune a „Aventurilor Alisei în Țara Minunilor“ rescrisă în cuvinte de o silabă (Alice’s Adventures in Wonderland Retold in Words of One Syllable) de către J.C. Gorham, cu intenția vădită de a o face accesibilă cititorilor mai puțin avansați (căci de ecranizări, nici nu putea fi vorba pe atunci). Era o modă foarte răspândită în epocă. În palmaresul doamnei Gorham se înscriu și „monosilabizări“ ale altor capodopere de mare circulație, cum ar fi Călătoriile lui Gulliver și Black Beauty. Dacă vă întrebați cum pot fi reduse la o silabă toate cuvintele din Alisa (chiar dacă engleza este, din acest punct de vedere, mult mai ofertantă decât, de pildă, germana sau româna), răspunsul e nebănuit de simplu: acolo unde cuvintele se ambiționează să reziste contracției, autoarea le desparte sistematic în silabe, până și în mijlocul rândului. De exemplu, Al-ice (Alisa) – silabe în care mă tem că cititorul mai puțin avansat, pentru care era gândită rescrierea, recunoaște mai degrabă diminutivul – Al (de la Albert sau Alexander) – și substantivul ice, (gheață), necum numele protagonistei. Nu știu cât de edificat va fi fost cititorul care se aștepta de la doamna Gorham „la o protecție“, dar sunt sigur că Lewis Carroll s-ar fi amuzat copios.

Următorul domeniu educațional care recurge la serviciile Alisei este muzica. În Alice in Orchestralia (1925), Ernest La Prade își confruntă Alisa cu instrumente muzicale vii, care o învață despre orchestra simfonică, însă fără pedepse privative de libertate! În 1934 a apărut o nouă ediție a cărții, cu titlul Alice in Orchestra-Land. Între timp, La Prade publicase deja un al doilea volum de peripeții muzicale ale Alisei, Marching Notes (1929), unde protagonista învață teorie muzicală și cochetează cu meseria de compozitor. Și acest volum a fost reeditat, cu titlul Alice in Music Land (1952).

Cu timpul, prelucrările în cheie didactică ale Alisei au devenit tot mai ambițioase. În 1994, Robert Gilmore, fizician cu stagii la Stanford și CERN, publică Alice in Quantumland, o introducere alegorică în mecanica cuantică. Particulele subatomice sunt asimilate excentricelor personaje din Țara Minunilor, iar legile contraintuitive ale fizicii cuantice sunt prezentate prin prisma regulilor absurde care operează în lumea răsturnată a lui Lewis Carroll.

Articol de Florin Bican – scriitor