Alfabetizarea științifică

Viața universitară este fascinantă în multe feluri. Pe lângă activitatea profesorală propriu-zisă desfășurată în cadrul cursurilor, a conlucrării directe cu studenții, care sunt monitorizați în realizarea lucrărilor de laborator, a celor de li­cență ori de disertație, cadrele didactice din învățământul superior participă la schimbul de idei internațional, în conferințe, simpozioane sau ca profesor invitat în alte centre universitare decât cel în care își desfășoară activitatea de bază. La toate acestea se poate adăuga o dimensiune demnă de toată admirația: cercetarea științifică. Universitățile nu doar popu­larizează cunoașterea, ci și produc cunoaștere. Prin diverse proiecte aplicate în echipe de studiu sau asumată ca efort individual, cercetarea din mediul universitar aduce noi și noi descoperiri în cultura contemporană. Atunci când rezultatele acesteia sunt prezentate într-o formă ac­cesibilă publicului larg, de exemplu, prin intermediul unor volume colective, ori a unor cărți de autor, putem considera cercetarea ca un demers deosebit de valoros în plan educativ.

Așa este cazul cărților lui Alexandru Babeș, profesor de neuroștiințe și fiziologie la Facultatea de Biologie a Universității din București, membru corespondent al Academiei Române. Mă voi referi la două volume: Povestea creierului. În căutarea celui mai complicat obiect din univers, Editura Humanitas, București, 2021, și o a doua lucrare: Durerea. Istoria conviețuirii cu un vechi dușman, Editura Humanitas, București, 2023.

În Povestea creierului. În căutarea ce­­lui mai complicat obiect din univers, au­torul trece în revistă într-o abordare istorică încercările semnificative de a înțelege cum funcționează creierul, din antichitate până în zilele noastre. Creierul uman este înzestrat cu flexibilitate cognitivă, dispune de neuroplasticitate: „Din punct de ve­dere biologic – ne explică profesorul Babeș – învățarea înseamnă mo­dificarea activității și chiar a structurii creierului sub efectul experienței trăite, și se bazează pe o proprietate esențială a acestui organ, numită plasticitate, adică abilitatea creierului de a-și reconfigura circuitele neurale ca răspuns la provocările lumii înconjurătoare. Mai simplu spus, creierul nostru își sculptează singur alcătuirea internă, iar astfel își optimizează interacțiunea cu mediul, aducând proprietarului beneficiul uriaș al adaptabilității în fața unei lumi în continuă schimbare“ (p. 11).

Autorul prezintă disputa între teoria encefalocentrică și cea cardiocentrică prin trimiteri la Platon și Aristotel. În timp ce Platon considera creierul drept „organ al cunoașterii și sediu al componentei raționale a sufletului“ (p. 36), în linia tradiției școlii lui Hippocrate, Aristotel credea că inima este sediul sufleului, pentru că: „inima se află în centrul corpului, produce căldura necesară vieții și o răspândește prin sânge către toate organele, deci se află în directă comunicare cu restul organismului, spre deosebire de creier, care este periferic, izolat și rece (…)“ (p. 38).

Mai târziu, Descartes a urmărit înțelegerea creierului prin analogie cu modelul mașinăriei hidraulice, ceea ce reprezenta tehnologia de vârf a epocii în care a trăit. De asemenea, el a identificat noțiunea de reflex și a considerat glanda pineală sau epifiza drept centrul unic al durerii din creier.

În cartea amintită sunt făcute referiri la impactul electricității asupra studierii creierului, apoi privind rolul microscopului în înțelegerea creierului la nivel celular, la însemnătatea descoperirilor referitoare la neuron, precum și a modului său de a funcționa.

În efortul de a înțelege creierul s-a remarcat și cercetătorul român George Emil Palade, unul dintre primii oameni de știință care au vizualizat sinapsa chimică, mai precis a contactului posibil dintre neuroni. Pentru contribuția sa științifică, George Palade a fost laureat al Premiului Nobel.

Mai putem citi despre Hărți ale creierului: localizarea cerebrală a atributelor minții, precum și despre Creierul bolnav: de la cămașa de forță la primul neuroleptic, dacă este să amintesc doar două dintre titlurile capitolelor cărții.

Cu un impact educativ de factură mo­tivațională poate fi remarcată pasiunea de care au dat dovadă cei care au cercetat creierul de-a lungul timpului. Unele teorii au fost abandonate, altele au oferit noi abordări, dar rămân exemplare valorizarea spiritului de observație, formularea unor întrebări semnificative, spiritul in­vestigativ cutezător, necesitatea de a înțelege, interesul susținut pentru cunoaștere. Povestea creierului oferă repere de educație biologică, medicală, dar și mo­dele de viață dedicată cercetării.

În cartea Durerea. Istoria conviețuirii cu un vechi dușman, profesorul Alexandru Babeș pornește de la constatarea că durerea este o experiență umană universală. Deși prezența ei ne contrariază, totuși durerea funcționează ca un semnal de alarmă care ne atenționează că ceva nu este în regulă în corpul nostru. Cum să facem față durerii se învață ca urmare a experiențelor de viață. În acest sens, ex­­punerea la stimuli poate oferi ocazii de învățare asociativă. În absența acestor forme de învățare riscăm ca viața să ne fie pusă în pericol, fără să știm cum să evitam stimulul care ne face rău. În acest context, înțelegem că atitudinea exagerat protectivă a adulților față de copii nu este recomandată.

Durerea este profund subiectivă și în continuă schimbare. Tocmai de aceea este un fapt dificil de studiat. Dar, cu toa­te că durerea este o experiență cunoscută la nivelul simțul comun, o întrebare asupra căreia cercetarea științifică se oprește cu cea mai serioasă preocupare, interogație care a rămas deschisă de-a lungul tim­pului este: Cum înțelegem durerea?

Modul de a conceptualiza durerea s-a schimbat în timp. Contextul socio-cultural ne condiționează să ne raportăm diferit la durere, nu numai că apar explicații diferite, dar durerea însăși este resimțită ca atare sau nu în funcție de particularitățile de viață ale celui în cauză. De exemplu, medicul american Henry Knowles Beecher care a îngrijit soldații răniți în lupta de la Anzio a observat că mulți dintre soldați, deși aveau răni severe, nu se plângeau de durere și nu cereau morfină. Ca medic și profesor de anestezie la Harvard, Beecher a comparat comportamentul soldaților răniți cu cel al pacienților care veneau în camera de gardă a spitalului cu răni de muncă sau în urma unor accidente rutiere. Aceștia păreau îngroziți de ceea ce trăiau și solicitau insistent să li se administreze analgezice ca să poată îndura durerea. De aici se putea deduce că: „vătămarea corporală nu era singurul factor responsabil de intensitatea durerii și că semnificația evenimentului, interpretarea care i se dă, conștient sau nu, joacă un rol important în percepția durerii“ (p. 67).

Printre titlurile de capitole ale cărții întâlnim: Când rănile nu dor: Arhipelagul durerii din creier, Circuitele durerii: Celulele și moleculele care ne fac să suferim, Anestezia generală: Prima victorie asupra durerii.

Durerea poate fi abordată și în valențele sale spirituale, filosofice. De pildă, în școala hedonistă, în linia de gândire a lui Epicur, durerea este considerată opusul plăcerii, ceva absolut rău, care trebuie evitat. „Prin plăcere înțelegem absența su­­ferinței din corp și a tulburării din suflet“ – scrie Epicur în Scrisoare către Menoiceus. În stoicism, durerea este tratată cu o anume neutralitate, chiar cu indiferență, capacitatea de a controla durerea fiind o adevărată virtute morală.

Cum ne raportăm astăzi la durere? Profesorul Alexandru Babeș remarcă: „Când ieșim din cabinetul medicului, vrem să ținem în mână pilula care abo­lește în mod magic durerea. Această aș­­teptare febrilă, această nerăbdare de a izgoni durerea, odată pentru totdeauna, din spectrul emoțiilor umane ne face ­vulnerabili: toleranța noastră la durere se află foarte probabil la un minim istoric“ (p. 12).

Profesorul Alexandru Babeș oferă în cartea sa un răspuns sintetic la întrebarea Ce este durerea? făcând o nuanțată diferențiere asupra unei realități multidimensionale. Durerea este, în primul rând, o senzație, apoi este o emoție și, nu în ultimul rând, durerea este o idee.

Rezultatele cercetărilor din spectrul neurobiologiei durerii sunt deosebit de interesante pentru că, din nefericire, durerea este inevitabilă pe parcursul vieții omenești.

În cadrul testelor PISA, care vor fi administrate începând cu anul 2025, elevii vor trebui să poată proba faptul că dețin o nouă competență, aceea de alfabetizare științifică.

Competența alfabetizarea științifică se referă la „capacitatea elevilor de a cerceta, evalua și folosi informația științifică atunci când acționează sau iau decizii“, mai mult, vizează abilitatea de a pune întrebări și chiar de a construi o investigație, de a interpreta date și dovezi științifice (https://pisa-framework.oecd.org/science-2025/).

Pe scurt, competența vizată sugerează că în societatea contemporană nu doar selectarea informației relevante consti­tuie o necesitate de necontestat, ci și că elevii trebuie orientați și pregătiți să se raporteze într-un mod avizat la rezultatele cercetărilor din științe. Aceștia ar trebui formați astfel încât să distingă între o simplă opinie și o afirmație susținută prin apel la dovezi științifice.

Mai mult, elevii ar trebui să poată achiziționa elemente de capitalul științific – cunoștințele, resurse diverse, ceea ce le va modela atitudinile și comportamentele legate de știință.

Demersul de alfabetizare științifică făcut în școală, fie prin activități educative formale, fie prin activități non-formale, s-ar putea baza cu un real succes pe valorificarea ideilor din cărțile profesorului Alexandru Babeș.

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București

Articol publicat în nr. 46 al revistei Tribuna Învățământului