Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, în perspectiva istoriei

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

Ales domn al Moldovei la 5 ianuarie şi al Ţării Româneşti la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza întruchipa în persoana sa Unirea celor două Principate, deschizând calea spre statul naţional român modern.
Domnitorul era pe deplin convins că acest act avea o semnificaţie istorică profundă, fapt subliniat în mesajul adresat Adunării Elective a Ţării Româneşti la 10 februarie 1859: „Actul de înalt patriotism care a întrunit în unanimitate asupra mea voturile domniei voastre este demn de admirarea lumii. El este şi va fi în ochii istoriei mai mult decât înălţarea pe Tron a unui om devotat cauzei naţionale, el este triumful unui principiu mântuitor şi înălţarea unei naţii întregi. Onoare domniilor voastre, domnilor reprezentanţi ai Ţării Româneşti, căci aţi ştiut a realiza dorinţa cea vie a naţiunii române“.
În cei şapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a reuşit să dea o nouă structură statului şi societăţii româneşti, contribuind decisiv la înfăptuirea unor reforme structurale, vizând toate domeniile de activitate. I-a avut alături pe Mihail Kogălniceanu, Nicolae Creţulescu, Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Papiu Ilarian şi alţi patrioţi, implicaţi în guvernarea ţării.
Primii ani de domnie au fost dificili, deoarece Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 privind organizarea Principatelor Române stabilea că Moldova şi Valahia (Ţara Românească) aveau fiecare domn, guvern şi adunare legiuitoare proprie. Se înfiinţau o Comisie Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun şi o Curte de Casaţie comune pentru ambele Principate.
Abia în decembrie 1861 domnitorul a reuşit să obţină acordul Porţii şi al Puterilor Garante pentru unirea deplină a Moldovei şi Ţării Româneşti. La 24 ianuarie 1862 s-a deschis în Bucureşti primul Parlament al României, prilej cu care Alexandru Ioan Cuza a proclamat „Unirea definitivă a Principatelor“.
În interior, domnitorul a avut de înfruntat opoziţia grupării conservatoare, ostilă reformelor. Cuza a trebuit să recurgă la lovitura de stat din 2 mai 1864 pentru a se adopta o Constituţie (numită Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris) şi o nouă lege electorală, care prevedea extinderea dreptului de vot. Ca urmare, noul Parlament a votat legea rurală, promulgată de domnitor la 14 august 1864. Prin această lege au fost împroprietărite 511 896 de familii de ţărani, care au primit 2 038 640,2 hectare de teren arabil.
O altă lege care a întâmpinat mari rezistenţe, mai ales externe, a fost cea privind secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863), prin care s-a pus capăt scurgerii în afara ţării a unor imense bogăţii provenite de la mănăstirile închinate la Muntele Athos şi la alte aşezăminte monahale din Orientul ortodox.
Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au vizat toate domeniile de activitate: legiferarea învăţământului primar obligatoriu şi gratuit; înfiinţarea Universităţii din Iaşi (1860) şi a celei din Bucureşti (1864); unificarea armatei; constituirea Direcţiei Centrale a poştelor; adoptarea Codului penal şi a Codului civil; organizarea administrativă a judeţelor, oraşelor şi comunelor; legea pensiilor; sistemul unitar de măsuri şi greutăţi; înfiinţarea Muzeului Naţional de Antichităţi etc., etc.
Practic, în câţiva ani, s-a realizat o modernizare rapidă a vieţii politice, sociale şi culturale, România devenind un stat compatibil cu cele mai avansate ţări europene.
Consolidarea statului român nu era văzută cu ochi buni de cele trei imperii vecine. Imperiul Otoman se temea că în curând România va dori să devină independentă, Imperiul Rus avea în vedere o creştere a opoziţiei românilor din Basarabia faţă de dominaţia ţaristă, iar Imperiul Habsburgic nu putea accepta ca domnitorul Alexandru Ioan Cuza să sprijine mişcarea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina.
Pe de altă parte, în ţară s-a organizat un curent opoziţionist, care făcea apel la hotărârile Adunărilor ad-hoc din 1857 privind unirea Principatelor într-un singur stat sub conducerea unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană. După reforma agrară din 1864, acest curent îi cuprindea pe toţi adversarii domnitorului, de la cei care considerau că reformele erau prea limitate, până la cei care susţineau că acestea erau prea radicale. „Monstruoasa coaliţie“ – numită astfel de Dimitrie Bolintineanu – a pus la cale un complot vizând răsturnarea domnitorului.
Alexandru Ioan Cuza era la curent cu aceste uneltiri, drept care a afirmat, în repetare rânduri, că socotea Coroana drept un „depozit sacru“, pe care era gata să o cedeze prinţului străin. Într-o scrisoare adresată împăratului Napoleon al III-lea la 1 octombrie 1865, Cuza afirma: „Am fost destul de fericit să realizez Unirea, visul secular al românilor, să restitui ţării mele a cincea parte din teritoriul uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion de ţărani clăcaşi, un milion de proprietari şi cetăţeni“. După ce evoca celelalte reforme înfăptuite, concluziona: „Orice spirit imparţial va recunoaşte că, de şase ani, România a văzut realizându-se transformări mari şi fericite“. Totodată, domnitorul îl informa pe împăratul Franţei că „de câtva timp mă simt oprit în mijlocul sarcinii mele“, drept care era gata să accepte „orice aranjament“ care ar fi favorabil intereselor României, inclusiv părăsirea domniei: „Voi intra cu plăcere în viaţa privată lăsând un Tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decât stimei compatrioţilor mei“.
O idee similară exprima în Mesajul de deschidere a lucrărilor Corpurilor legiuitoare în ziua de 5 decembrie 1865: „Eu vă declar în această ocaziune solemnă că singura mea ambiţie este de a păstra dragostea poporului român, este în adevăr de a fi folositor patriei mele, de a menţine drepturile ei neatinse. Fiţi convinşi că eu n-aş vrea o putere care nu s-ar întemeia decât pe forţă. Fie în capul ţării, fie alăturea de dumneavoastră, eu voi fi totdeauna cu ţara pentru ţară, fără altă ţintă decât voinţa naţională şi marile interese ale României. Eu voiesc să fie bine ştiut că niciodată persoana mea nu va fi o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui aşezare am fost fericit să contribui“.
Complotiştii nu au vrut ca schimbarea domnitorului să se producă prin bună învoire, ca între oameni politici civilizaţi. Ei aveau nevoie de spectacol, crezând că astfel vor fi receptaţi ca „salvatorii naţiunii“ care, înlăturându-l pe Cuza, au oprit cursul României spre prăpastie.
Ca urmare, în noaptea de 11/12 februarie 1866, un grup de militari a invadat Palatul, a intrat în camera unde dormea Alexandru Ioan Cuza şi, sub ameninţarea pistolului, i-au impus să semneze pe spatele unui ostaş actul de abdicare. Apoi a fost scos printre şiruri de soldaţi şi dus într-o locaţie secretă, ca cel din urmă infractor. Peste câteva zile a fost trecut peste graniţă, unde a rămas până la moartea sa, în 1873.
În dimineaţa zilei de 12 februarie 1866, Locotenenţa Domnească a dat publicităţii un mesaj, prin care-i anunţa pe români despre înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza. Într-un fel îi mustra pentru că „din nenorocire v-aţi înşelat în alegerea domnitorului chemat în capul naţiunii“, în ianuarie 1859. În timpul acestuia „a domnit anarhia şi corupţiunea, călcarea legilor, desconsiderarea ţării, înlăuntru şi în afară, risipirea avuţiei naţionale“. Totul era de condamnat: „Şase ani de înjosire, de suspiciune, de persecutări; şapte ani de umilire, de delapidări şi suferinţe“. Acestor rele li s-a pus capăt prin înlăturarea celui vinovat.
În ziarul său, C.A. Rosetti aprecia: „Alegerea făcută la Iaşi n-a fost nimerită: comitetul pigmeilor a învins comitetul uriaşilor“. Falsificând istoria, acesta ştergea cu buretele realitatea că Alexandru Ioan Cuza a fost votat în unanimitate de Adunarea Electivă a Moldovei, ca şi de cea a Ţării Româneşti.
Complotiştii au confiscat arhiva domnitorului, anunţând că „în curând“ vor da publicităţii documentele care demonstrau „trădarea“ lui Cuza. Numai că asemenea documente nu s-au găsit, dar arhiva a fost preluată de D.A. Sturdza (membru al grupului de complotişti) şi abia în 1912 a ajuns la Biblioteca Academiei, fiind deschisă tocmai în 1928.
Cu tot efortul lor propagandistic, complotiştii nu au avut credibilitate, gestul lor fiind condamnat de cele mai ilustre personalităţi ale culturii române.
Mihai Eminescu aprecia: „Actul de la 11 februarie, participarea gardei Palatului la răsturnarea Domnitorului, a fost o infamie şi o laşitate“. Marele poet şi ziarist scria: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie“.
Titu Maiorescu nota: „Însăşi răsturnarea lui Cuza Vodă a fost un fapt greu de justificat. Liber ales de naţiunea din cele două Principate, Cuza merita o soartă mai bună“.

1866. Iorga şi-a intitulat o conferinţă, ţinută în 1909, Cuza Vodă şi duşmanii săi a doua zi după detronare, în care a trecut în revistă campania de denigrare a domnitorului, iniţiată de cei care au pus la cale acea „murdară conspiraţie de palat“ din noaptea de 11 februarie 1866.

Timp de patru decenii, oficialităţile au ocolit numele lui Cuza şi chiar ziua de 24 ianuarie. Răspunzând, în ianuarie 1867, unei interpelări adresate de Cezar Bolliac, în legătură cu faptul că nu se mai organizau serbări de ziua Unirii, primul-ministru Ion Ghica declara că la 24 ianuarie s-a realizat „numai temporar voinţa naţională“ şi că „în mod etern“ aceasta s-a împlinit la 10 mai 1866. Prin asemenea cuvinte, se urmăreau diminuarea actelor de unire din 1859 şi exagerarea momentului în care, la 10 mai 1866, principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul în calitate de domnitor al României.
În martie 1867, deputatul Ioan Lecca a mers atât de departe, încât a propus sechestrarea averii lui Alexandru Ioan Cuza şi trimiterea lui în judecată pentru lovitura de stat de la 2 mai 1864 prin care a atentat la „dreptul de proprietate“.
Pe acest fond de ură, cuvintele rostite de Mihail Kogălniceanu la 17 mai 1873, cu prilejul înmormântării la Ruginoasa a lui Alexandru Ioan Cuza, au constituit o adevărată replică adresată denigratorilor: „Aici, în faţa acestui mormânt deschis, în faţa acestei figuri (arătând corpul lui Alexandru Ioan I) care va fi pururea glorioasă, nu ne este permis să facem polemică, dară suntem datori să spunem că nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele cele mari“.
În timp ce politicienii căutau să aştearnă vălul uitării peste memoria lui Alexandru Ioan Cuza, oamenii simpli au continuat să-l omagieze. Mai întâi în surdină, prin discuţii ocazionale, apoi făţiş, fără nicio rezervă. Exemplul a fost dat în 1878 de însurăţeii care au constituit un sat în judeţul Roman şi i-au dat numele Cuza Vodă. Peste doi ani, în 1880, o societate economică din judeţul Neamţ a primit numele domnitorului Unirii. Peste alţi doi ani, în 1882, mai mulţi învăţători din Galaţi şi-au numit instituţia lor Şcoala Cuza Vodă şi au instalat în curtea acesteia bustul oferit de soţia domnitorului, Elena Cuza.
Şi istoricii au început să se manifeste, hotărâţi să promoveze adevărul istoric. Cel mai laborios a fost A.D. Xenopol, care în anul 1903 a publicat o amplă monografie, în două volume, intitulată Domnia lui Cuza Vodă.
Treptat, numele lui Cuza a început să fie rostit „cu voce tare“, deşi oficialităţile continuau să fie reticente. Abia la semicentenarul Unirii s-au organizat manifestări oficiale, dar tot într-o oarecare „surdină“. Repetatele iniţiative locale de a se ridica o statuie a domnitorului în Iaşi, care să fie dezvelită în 1909, au fost blocate de guvernanţi.
Acest demers, sprijinit cu bani publici, a fost împlinit abia peste trei ani. În mai 1912, a fost inaugurată statuia domnitorului în Piaţa Unirii din Iaşi, în prezenţa lui Carol I, care a spus: „Primul rege al României îşi îndeplineşte o sfântă datorie către primul domnitor al ţărilor-surori unite, aducând în faţa acestui monument prinosul de cinstire ce se cuvine memoriei lui Cuza Vodă, care va rămâne de-a pururea neştearsă în amintirea poporului“.
După această dată s-a putut vorbi şi scrie fără restricţii despre Alexandru Ioan Cuza. I-au fost ridicate statui şi busturi, numele său a fost dat unor străzi şi instituţii publice, s-au bătut medalii, s-au tipărit timbre etc., etc.
După 1989 s-a înregistrat o resuscitare a propagandei monarhiste, care tinde să acopere din nou personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, pentru a o pune în relief pe cea a lui Carol I.
Este o încercare de manipulare a opiniei publice, o îngustime de vederi şi un subiectivism dus la extrem. În istorie este loc şi pentru Alexandru Ioan Cuza, şi pentru Carol I.
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu