Prof. dr. ing. Anton HADĂR

Prof. dr. ing. Anton HADĂR

Puțină lume știe că proverbul „Ai parte, ai carte” a apărut în Transilvania, unde, în trecut, cartea funciară însemna deținerea unei pro­prietăți sau a unei părți din aceasta. Pe măsura trecerii timpului, în urma asocierii dintre carte și învățătură, această zicală a dobândit un sens nou și total diferit de cel inițial, referindu-se la beneficiile pe care le aduce educația.
Adaptarea rapidă a poporului român la filozofia dezvoltării îmi aduce aminte de ceea ce spunea Francis Bacon: „Knowledge is power!” – „Cunoașterea înseamnă putere!” Toți știm că un învățământ performant înseamnă un popor educat, bine pregătit profesional, capabil să se descurce oricând și oriunde! Cu toate acestea, decidenții din fruntea țării, cu foarte mici excepții, nu fac prea multe pentru a avea un sistem educațional mai bun și mai ales eficient. Criticăm orice nereușită din educație, ba chiar prevestim dezastrul sistemului! Laudele, chiar și atunci când sunt cuvenite și meritate, lipsesc și nu interesează pe nimeni, mai ales pe cei din media românească, că doar se știe, învățământul „nu face rating”! Critici în schimb, cât de multe!
De multe ori suntem mai bine apreciați de străini, aceștia bucurându-se, cu precădere în ultimii ani, de rezultatele învățământului nostru. Medici, ingineri, fizicieni, matematicieni, agro­nomi, biologi și specialiști din multe alte domenii, școliți în România, contribuie la dezvol­tarea țărilor de adopție, fără ca acestea să fi investit un leu în pregătirea românilor. În plus, aceștia sunt apreciați și motivați, primind, deseori, funcții și responsabilități semnificative. La fel se întâmplă cu specialiștii noștri cu studii medii angajați în toate colțurile lumii!
Sunt deranjat de pesimismul agresiv promovat de diverșii critici ai educației, de oameni care nu au făcut absolut nimic pentru binele școlii.
Nu ascund faptul că și eu m-am aflat de multe ori în rândul criticilor, dar, în ceea ce mă privește, nu am criticat niciodată resursa umană și potențialul existente în educație, ci doar politicile eronate ale diverselor guverne.
De cele mai multe ori am propus soluții de îndreptare a greșelilor, am inițiat proiecte de legi și am venit cu idei noi, puține dintre ele fiind luate în seamă de politicienii din fruntea țării.
Mai mult chiar, am organizat proteste, greve și mitinguri, prin care am apărat resursa umană din sectorul educației împotriva abuzurilor politice.
Aș putea să amintesc și de faptul că Alma Mater a câștigat deja procesul prin care profesorii și-au primit banii luați abuziv de guverne care nu au înțeles că „dacă educație nu e, nimic nu e!”
Intervenția mea publică de acum are sensul de a combate riscul defetismului cu privire la educație, care pare să se mărească pe zi ce trece și pe toate „canalele”.
Nu mi-am propus polemici cu cei care critică educația, vreau doar să propun niște subiecte de reflecție publică mai degrabă din calitatea mea de părinte a doi copii, de profesor universitar și de cetățean.
Dacă privim educația în mai multe epoci istorice, observăm rolul acesteia în modernizarea și dezvoltarea țării noastre.
Primul pas către modernizarea societății ro­mânești, după unirea Moldovei cu Țara Româ­nească, l-a reprezentat reforma învățământului din timpul lui Al.I. Cuza. Legea instrucțiunii publice din acel timp era motivată de necesitatea formării conștiinței cetățeanului, care era chemat să contribuie la con­so­li­darea independenței naționale. Acea lege se baza pe câteva principii revoluționare, dintre care amin­tesc:
– principiul gratuității și obligativității;
– principiul fixării de către stat a unui minimum de salariu învățătorilor comunali.
În anul 1897, Spiru Haret devine ministru de instrucție și culte, demnitate din care a elaborat două legi fundamentale: a învățământului secundar și superior, precum și a învățământului profesional. Între noutățile reformei lui Spiru Haret amintesc introducerea a două categorii de școli secundare – unele care dau educația generală, iar altele, pe cea specială, recrutarea profesorilor pe baza examenului de capacitate și a absolvirii unui curs de pedagogie, înființarea senatului universitar, format din rector, decan și câte un reprezentant al fiecărei facultăți etc.
Astfel, pe parcursul a 35 de ani, reforma instruc­țiunii publice, începută în timpul domnito­rului Al.I. Cuza, a pus bazele unui învățământ modern, îndeplinindu-se obiectivul de a aduce învățământul românesc la un nivel european.
Reforma educației naționale inițiată de Spiru Haret a fost continuată de Constantin Angelescu, care a fost ministru al Instrucțiunii Publice între 1918 și 1940, în diferite guverne. Între obiectivele specifice ale reformei realizate de Constantin Angelescu au fost unificarea și naționalizarea învăță­mântului, un învățământ cu un pronunțat caracter practic, adaptarea învățământului la cerin­țele societății și ale economiei naționale (în prezent se discută frecvent despre adaptarea învățământului la cerințele pieței muncii), orien­tarea practică a învățământului superior, optimi­zarea raportului dintre informativ și formativ din educație, precum și o preocupare atentă acordată statutului cadrelor didactice.
Reforma de sorginte sovietică a învățământului din anul 1948 a produs efecte dezastruoase în educație, împingând societatea românească spre înapoiere și violență. Abia în anul 1955, Ilie G. Murgulescu a reușit să inițieze o reformă prin care să elimine consecințele dramatice ale reformei staliniste.
Ilie G. Murgulescu a fost Ministru al Învăță­mântului în două perioade, respectiv între 1955-1956 și între 1960-1963.
Prin reforma inițiată de Ilie G. Murgulescu au fost reînființate liceele reale și umaniste, a fost reintrodus bacalaureatul european, s-a eliminat supremația limbii ruse și s-au reintrodus limbile moderne (franceza, engleza), s-a desființat sistemul de admitere la facultate pe bază de origine socială, s-a întărit competiția profesională în școli și facultăți, unde numai cei mai merituoși primeau burse.
Practic, această reformă a realiniat învățământul românesc la cel de tip european, de inspirație franceză, introdus de Spiru Haret și de Constantin Angelescu.
În acea epocă, economia națională cerea tot mai multă forță de muncă înalt calificată și pe baza acestei reforme s-a dezvoltat rețeaua urbană și rurală de școli, de licee, școli tehnice și universități. Tot atunci, evoluția învățământului românesc a fost însoțită de creșterea investițiilor și a alocărilor bugetare pentru domeniul educației, deoarece era necesară creșterea numărului elevilor și al absolvenților cu studii medii și superioare.
Am fost curios să observ impactul acestor reforme ale educației asupra creșterii gradului de inovare românesc – ca suport al dezvoltării naționale.
Practic, prima modernizare a învățământului românesc, din timpul lui Al.I. Cuza, a condus la creșterea numărului de cereri de brevete de invenție, de la câteva zeci la peste 800, între anii 1906-1914.
Sursa: OSIM.
Reforma lui Constantin Angelescu a avut impactul creșterii numărului de cereri de brevete de invenție la peste 2000, în perioada dintre anii 1918-1942.
Reforma inițiată de Ilie G. Murgulescu a condus la creșterea numărului de cereri de brevete invenție de la cca. 700 la 6000, între anii 1954-1988, în timp ce reformele inițiate după anul 1989 au condus la scăderea numărului de cereri de brevete de invenție, la 384 în anul 2012.
Putem observa și evoluția PIB-ului în aceste perioade de reforme.
Astfel, între anii 1881-1914 PIB-ul a crescut de la 3,22 la 8,19 miliarde USD, între anii 1920-1939 acesta a crescut de la 11,82 la 23,19 miliarde USD, iar între anii 1955-1989 a crescut de la 40,09 la 224,38 miliarde USD.
Sub efectul reformelor menționate mai sus, investițiile pentru educație s-au regăsit în creșterea produsului intern brut al României.
Sursa: http://cursdeguvernare.ro
Astfel, Revoluția din anul 1989 găsea România ca fiind un stat industrial-agrar cu dezvoltare medie. Procesul brutal de dezindustrializare care a urmat a condus la afectarea tuturor sferelor de activitate – socială, economică, politică, științifică, educațională, culturală etc.
Față de anul 1989, PIB-ul a scăzut, de la 224,38 la 189,9 miliarde USD, în anul 2011.
Decapitalizarea întreprinderilor românești, dezindustrializarea și dezorganizarea agriculturii au transformat România, din producător net, în consumator net. Chiar dacă unele întreprinderi erau depășite tehnologic, majoritatea le-am distrus din dezinteres, deoarece România nu a avut o politică industrială și de aici, nu a avut nici interesul de a susține învățământul românesc, stricând și ce s-a clădit în anii anteriori.
Ca să avem parte de dezvoltare, viziunea noastră actuală asupra educației trebuie să fie serios fundamentată.
Învățând din experiența noastră pozitivă, așa cum am arătat mai sus, după opinia mea, renașterea întregii societăți românești se poate face pornind de la paradigma că „educația este suportul dezvoltării țării”, prin crearea de noi industrii bazate pe știință și inovare, în cadrul cărora să activeze o resursă umană înalt calificată, creativă și antreprenorială.
Nu trebuie să uităm că principala resursă internă a țării este resursa umană.
„Ai carte, ai parte” de beneficiile dezvoltării!
Educarea acestei resurse este generatoarea creșterilor economice, a ridicării standardului de viață și a bunăstării sociale.
Pentru a susține un tip nou de educație, trebuie să definim domeniile în care România poate și vrea să fie competitivă, prin valorificarea resurselor sale interne. În aceste domenii, trebuie să finanțăm proiecte mari, inovative și integrate, implicând și educația românească. Învățământul românesc este plin de cercetări, de brevete, de invenții și de idei. Ar fi mare păcat să le dăm pe nimic altora sau să rămână neutilizate!
La Salonul de invenții de la Geneva de anul acesta, cu un ochi am râs, iar cu altul am plâns! Am râs pentru că din echipa care a obținut marele premiu făceau parte numai români, cu excepția unui elvețian, care deja învățase binișor româna (pentru o comunicare mai ușoară – chiar el mi-a zis!). De plâns, era și cazul, pentru că firma în care lucrează la cel mai înalt nivel tinerii români este una elvețiană! Succesul a fost cuantificat a fi al Elveției, nu al României! Păcat, pentru că ideile ne aparțineau iar autorii au studiat în universitățile noastre!
Învățământul românesc și profesorii noștri i-au pregătit pe românii care astăzi cresc bugetele străinilor și plătesc pensiile altora!
Nu credeți că, noi toți, românii, ar fi cazul să ne aplecăm mai mult asupra educației, mai ales asupra celor care ajută sistemul să funcționeze, să plutească?
Prof. dr. ing. Anton HADĂR, Președinte ALMA MATER

Distribuie acest articol!