Agresarea profesorilor – fenomen de maximă gravitate

Faptele sunt cunoscute mai ales pentru că relatarea mediatică le este pusă iar şi iar de la capăt de parcă ar fi înregistrată pe o placă de patefon din cele cărora li s-a stricat vreun şanţ şi acul sare înapoi când ajunge în punctal cu defect: o profesoară „a fost împinsă şi lovită de un elev de clasa a şaptea“, „poliţiştii au deschis un dosar penal pentru loviri sau alte violenţe“, un elev „a agresat-o pe profesoara (…) chiar la începerea orei“, câţiva elevi „au hărţuit şi agresat o profesoară“, alţi elevi au filmat cu telefonul. Prezentate astfel, actele de agresiune asupra unor cadre didactice nu au unde să intre în altă parte decât în şirul interminabil de banalităţi pe care le livrează diverse căi de comunicare publică. Faptele în sine sunt grave incontestabil. Totodată, trece nebăgată în seamă gravitatea banalizării acestor fapte prin modul în care sunt prezentate, adică tocmai bine ca să fie considerate ca normale şi inevitabile de felul lor, rele şi condamnabile numai în măsura în care contravin corectitudinii de felul „nu-i frumos“ ori, cel mult, „vai, vai“. Chiar trecând peste putinţa precară de a povesti în fraze analizabile a celor care pretind că relatează şi chiar admiţând că persoanele care cică „au declarat“ nu au spus chiar ceea ce „se dă“, tot rămâne o doză inadmisibilă de violenţă. Grav şi favorizant pentru perpetuarea fenomenului este felul de relatare a acelei violenţe: pe ocolite, cu prudenţa de a nu spune ceva ce nu se cuvine, ceva ce ar fi contestabil din perspectiva agresorului. Or, violenţa nu poate să aibă justificare. De exemplu, pe seama unui „purtător de cuvânt“ (chiar o fi spus aşa, cuvânt cu cuvânt?!) e pusă relatarea cum că un agresor „pare că fără niciun motiv a lovit-o, s-a ridicat din bancă şi s-a îndreptat spre profesoară“; dar poate exista vreun motiv pentru care cineva (nu numai profesor) să fie lovit?! Se poate găsi o certitudine drept motiv, încât părerea „că fără niciun motiv“ să cadă?!
Insistenţa asupra gesturilor agresive şi repetarea întruna a datelor agresorilor (nume, prenume, vârstă, clasă, şcoală, localitate, judeţ) creează exact „celebritatea“ căutată de cei în cauză. Pe deasupra, grija de a nu-i numi ceea ce se vede clar că sunt şi recursul obsesiv la condiţional optativ îi scutesc, practic, pe agresivi de fapta lor, cu toate că e comisă în văzul lumii, adică filmată, ba filmată tocmai cu scopul de a fi arătată tuturor. Excesiv, grija de a-i proteja pe agresori provoacă o dublare a îndoielii: despre ei se spune că nu numai că „ar fi comis“, ci şi că „sunt acuzaţi că ar fi comis“, cum ar veni, „sunt suspectaţi că ar fi suspecţi“ sau, insistându-se cu îndoiala şi cu purtarea cu mănuşi („ar fi agresat“, „ar fi comis“), se înţelege că, de fapt, cei în cauză ar fi vrut ei să atace, să comită, dar s-au răzgândit. Despre un incident se spune că a fost „raportat chiar de către cadrele didactice, care au anunţat că un conflict spontan ar fi avut loc între un cadru didactic şi un elev“ – cum ar veni, „i-auzi ce spun profesorii ăştia?“ sau „iar se ţin profesorii de reclamaţii“. În aceeaşi ordine de idei, filmatul în sine este, în cel mai bun caz, ignorat ca faptă, când el reprezintă complicitate în toată regula. De asemenea, reprezintă negare pe scară largă a ştiinţei de carte şi de meserie, jignire a profesionalismului. Orice posesor de cameră pentru filmat este considerat deţinător al unei calificări în alb de autor de „filme“, de „ştiri“, demne de pus şi chiar puse pe acelaşi plan cu ceea ce produc profesioniştii în domeniile respective. Ei intră în aceeaşi categorie cuprinzătoare, de la „critici literari“ la „sportivi“ (auto)consideraţi ca atare, deşi nu au calificările necesare.
Trec în schimb ca şi neobservate atitudini raţionale, ferme, venite în cunoştinţă de cauză dinăuntrul domeniului educaţional şi îndreptate împotriva fenomenului de agresare a cadrelor didactice. Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ (FSLI) reia, pe fondul intensificării violenţelor asupra profesorilor, solicitarea vizând „măsuri de protecţie pentru cadrele didactice aşa cum au poliţiştii şi magistraţii, în cazul în care sunt agresaţi fizic sau verbal“. De fapt, nu e simplă luare de poziţie pe o temă de actualitate, ci un proiect de act normativ, depus de FSLI la Parlament încă din 2015. Proiectul rămâne ignorat. Reamintind această situaţie, FSLI face şi trimitere spre una dintre condiţiile favorizante violenţei din şcoli: „Nu vrem să condamnăm pe nimeni, dar vrem să avem un sistem de învăţământ corect, în care să nu fie nici încurajate şi nici ascunse astfel de situaţii, doar pentru a păstra prestigiul unei şcoli sau pentru a nu deranja liniştea unui director“.
Din aceeaşi categorie a atitudinilor de luat în seamă face parte sublinierea de către Alianţa pentru Educaţie de Calitate (formată din Consiliul Naţional al Elevilor, Asociaţia Elevilor din Constanţa, Federaţia Naţională a Asociaţiilor de Părinţi – Învăţământ Preuniversitar, Federaţia Sindicatelor din Educaţie Spiru Haret, Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ şi Federaţia Naţională a Sindicatelor Alma Mater) a adevărului că gesturile de agresiune faţă de cadre didactice „evidenţiază una dintre problemele fundamentale ale sistemului de învăţământ românesc, şi anume aceea că mijloacele teoretice de combatere a violenţei nu se regăsesc în practicile cotidiene de la nivelul unităţilor de învăţământ preuniversitar“.
Florin ANTONESCU