Agatha Grigorescu-Bacovia

 Am fost un privilegiat, locuind în preajma familiei Bacovia, mutată de la Bacău la București, în 1936, într-o casă modestă, la o aruncătură de băț de locuința noastră, situată în strada Opriș. Mama și cu tata îi cununaseră religios pe soții Bacovia și au legat încă din primele zile ale descinderii poetului o prietenie până la moarte. De la vârsta de 12 ani, când începusem să scriu versuri, eu eram oaspetele dorit și așteptat de George și răsfățat de Agatha, pe care o consideram ca pe a doua mamă, fiind cea mai bună și fidelă prietenă a mamei mele.
După doi-trei ani de la încetățenirea familiei Bacovia la București, Agatha devenise cunoscută ca o remarcabilă profesoară de română și ca o incomparabilă soție. Era un caz unic în istoria literaturii universale când o soție de mare poet, ea însăși poetă, și-a sacrificat viața pentru existența materială, spirituală și mai apoi gloria postumă a soțului ei, pentru a-i demonstra dragostea și devotamentul.
Imaginea poetei Agatha Grigorescu a fost sensibil umbrită de reputația profesoarei emerite, soției și mamei grijulii. A existat, de altfel, o tradiție ca femeia poetă să nu fie acceptată de Academia Română, fiindcă poezia femeilor este o poezie minoră și foarte mulți critici au minimalizat, dacă nu chiar au marginalizat așa-numita lirică feministă, care era trecută pe planul doi. Femeile erau tolerate numai pentru faptul că acompaniau ori pastișau poezia bărbaților, considerată ca o adevărată poezie, demnă de clasicizare și posteritate. Or, Agatha era un poet de sine stătător. Ea a creat o operă paralelă cu opera lui Bacovia, în care unele afinități, declarațiile de dragoste, comuniunea umană, familială apar uneori puternic, dar în fiecare își are propriul univers. Deci nu se poate susține aserțiunea că Agatha s-a dezvoltat ca poetă în umbra soțului ei. Este adevărat că, dacă Agatha n-ar fi iubit poezia lui Bacovia, dacă Bacovia n-ar fi fost șocat de poeziile din primul ei volum de versuri, „Armonii crepusculare”, apărut în 1923, nu s-ar fi putut stabili acea afinitate goetheană care a permis acestui cuplu liric să devină unul dintre cele mai celebre cupluri nu numai din literatura română, dar și universală.
Agatha și-a desăvârșit propriul ei destin artistic, care s-a împlinit de-a lungul unei laborioase și îndelungate cariere literare, abundentă în volume de versuri, memorii și chiar proză lirică marină, care, alături de versurile lui Eminescu, Minulescu și Pillat, prezintă în mod măiestrit un univers peisagistic românesc care nu fusese până atunci în atenția scriitorilor epici.
Vorbind de lirica feminină defavorizată, oare unde o plasăm pe Agatha Bacovia?
Dacă cineva ar face o istorie obiectivă a liricii feminine românești, ar constata un lucru extraordinar: suntem țara cu una dintre cele mai bogate, mai interesante și mai valoroase poezii feminine din lume.
Vom sugera în mare cadrul acestei utile istorii literare, pe care nimeni nu s-a gândit s-o realizeze până în prezent, locul și valoarea poetei. În literatura noastră se conturează patru etape destul de bine demarcate.
Un prim moment îl reprezintă poezia romantică, în care intră Iulia Hasdeu și descoperirile lui Titu Maiorescu de la „Convorbiri literare“, Margareta Poni-Cugler și Veronica Micle.
Simbolismul feminin românesc este reprezentat de Alice Călugăru – celebra Alice Orient –, refugiată în Franța, după tipărirea unui excelent volum adolescent de versuri în limba română; Claudia Milian, soția lui Minulescu, și contesa Anne de Noailles, poetă franceză de origină română. Între simboliști se încadrează indubitabil și Agatha Grigorescu.
Al treilea val liric feminin aparține curentului tradiționalist, în care se înscriu poete de talie europeană, cum ar fi Otilia Cazimir, Coca și Elena Farago, Anișoara Odeanu. El este continuat de curentul modernist, care se împarte în trei subperioade. Până la cel de-al Doilea Război Mondial am avut două foarte bune poete care merită să fie reținute de istoria literară. E vorba de ardeleanca Olga Caba și de bucureșteanca Mariana Dumitrescu, iar după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial până la sfârșitul perioadei proletcultiste (1960) se afirmă, printre altele, Maria Banuș, Nina Cassian, Veronica Porumbacu.
După abandonarea proletcultismului (1959), în perioada de liberalizare din chinga acestuia, a explodat după 1960, alături de poezia bărbătească a lui Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Ion Alexandru și Ion Gheorghe, cea feminină, ilustrată de Ana Blandiana, Constanța Buzea, Ileana Mălăncioiu, Florența Albu, Passionaria Stoicescu, care și-au păstrat locul fruntaș și după 1990.
Cea mai tânără poezie feminină modernă din a doua jumătate a perioadei de dictatură comunistă, în plină ascendență după 1980, lansează nume valoroase, precum Doina Uricariu, Ioana Crăciunescu, Cleopatra Lorințiu, Carolina Ilica.
Agatha Bacovia, în toată această pleiadă strălucită de poete, a avut cea mai longevivă carieră literară, din 1923, când i-au apărut „Armoniile crepusculare”, și până în 1981, când s-a stins, deci aproape șase decenii dedicate poeziei, care a cuprins faza simbolistă, macedonskiană, unde domină muzicalitatea verlainiană și recuzita universului liric, dominat de flori, pietre prețioase, exotismul și jocurile cromatice parcuare, și cea neoclasică din anii de senectute, caracterizată prin profunzime, simplitate, limpezime.
Aș cita o poezie din faza simbolist-macedonskiană, tipică pentru prima perioadă care o alătură de maestrul ei și de primii poeți simboliști ca Anghel și Minulescu, intitulată „Flori de iris”:
Din covorul verde pal/ Într-un joc de grații line/ Vă-nălțați spre zări senine/ Tot parfumul cald, discret./ Vântul serii vă alintă/ Și sărută cu nesațiu/ Trupul vostru violet.// În petale ați strâns dorul/ Sufletului ce vă plânge/ Când mireasma vi se strânge,/ Tot mai trist și mai încet…/ Și când flori de întuneric/ Se-ntretaie cu regrete/ Peste stratul violet…// Cine oare vă va strânge/ În cununi de-mpodobire/ Pentru jertfa de iubire/ Sau ce suflet de poet/ Din înfiorarea voastră/ O să smulgă visul lunii/ Încrustându-și nemurirea/ Într-un iris violet?
Iar din epoca de senectute semnalez „Împreună”, închinată lui Bacovia – se pare, printre ultimele sale poezii –, caracteristică pentru simplitatea și puritatea clasică a sentimentului și expresiei artistice:
Ne-ntâlnim iubite-n orice clipă,/ Deși te-ascunde-a morții grea aripă.// În fiecare lucru-atins de tine,/ Trăiești cu frământarea grea din mine.// Prin amintirea ce te poartă viu,/ Grăiesc cu tine-n clipa care scriu.// Și retrăirea asta minunată/ M-ajută să-mi duc viața-ndoliată,// Să te slăvesc prin rime în lungi șire,/ Cum m-ai slăvit în lunga ta iubire.
Iată deci normala evoluție a unui mare scriitor: de la o poezie preocupată intens de exterior prin abundența metaforelor și originalitatea formei către poezia de mare adâncime. Această evoluție o vom regăsi și la Ion Barbu, dar mai ales la Lucian Blaga, în volumul „Mirabila sămânță”, unde poetul nu seamănă mai deloc cu cel din volumul de debut, pus sub semnele expresionismului și impresio­nismului german. Fenomenul este valabil și la Agatha Bacovia, care merită incontestabil, după 25 de ani de la dispariție, o antologie cuprinzând cele mai frumoase poezii și o culegere critică, reunind studiile care au fost închinate vieții și operei sale, ambele impresio­nante prin dăruire și calitate.
Prof. dr. Tudor OPRIȘ