Şcoala, ca toată lumea de la noi, se pregăteşte de o nouă vacanţă: o minivacanţă, cu numai câteva zile înaintea vacanţei mari, a vacanţei de vară. Minivacanţa ca mod de existenţă s-a încetăţenit aşa firesc (ca urmare a frecvenţei şi a freneziei), încât a şi generat un stereotip: „Vă doresc o minivacanţă minunată“. Minivacanţa actuală porneşte de la un scop educaţional incontestabil: părinţii şi copiii să fie debarasaţi de grijile profesionale care-i acaparează în restul timpului şi, astfel, în ziua dedicată prin tradiţie copiilor, 1 Iunie, să stea împreună, fără altceva pe cap. Observaţia că educaţia nu este ceva care să se facă prin lege la dată fixă nu a avut nicio şansă în faţa perspectivei de a mai face o legătură cu alte zile libere şi de a rezulta încă un pretext pentru a păcăli treaba făcută cu folos. Altfel zis, a rezultat ceva needucativ, asociat cu un timp dorit a fi dedicat educaţiei.
Anul acesta, în context, cu gândul şi la ceea ce totuşi poate să vină în beneficiul educaţiei, este preconizat un demers în spaţiul public dedicat unei funcţii integratoare a şcolii: lansarea unui semnal către autorităţile statului faţă de starea programului „Şcoala după şcoală“, în sensul de a li se reaminti  că legea prevede, încă din 2011 (Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011), afterschool gratuit, program în care elevii să beneficieze de o masă caldă, sprijin pentru efectuarea temelor, îndrumare în activităţi pentru dezvoltare personală, recreere etc. Reamintirea prevederii legale prilejuieşte sublinierea că, în toţi aceşti ani de când există legea, statul nu a alocat niciun ban pentru programul în discuţie, în condiţiile în care copiii vulnerabili, cu probleme legate de familie, mediu de trai, condiţii, venituri etc. trebuie incontestabil să fie ajutaţi.
 Dincolo de cerinţa pentru respectarea legii, este de observat mediul defavorizant aplicării programului „Şcoala după şcoală“ aşa cum apare el reglementat. Programul asumat de autorităţi a eşuat o dată prin mijloace proprii şi pe deasupra a fost ajutat să eşueze, în timp ce a înflorit o adevărată industrie a şcolii după şcoală contrafăcute. Afterschool este o parte profitabilă (probabil cea mai profitabilă în acest moment) a înlocuitorilor de şcoală. S-a dezvoltat o puzderie de amenajări numite „aftăr“, centre (de zi), cluburi, case, căsuţe, spaţii de joacă, de party, adică numite oricum, numai nu şcoală, nu grădiniţă sau altcumva care să le identifice cu o unitate de învăţământ. Autointitulându-se aşa în acte, se feresc de intrarea sub autoritatea reglementată a Educaţiei. Socoteala e infailibilă: nu sunt unităţi de învăţământ, deci nu li se poate cere să deţină autorizare, acreditare, cadre didactice, să respecte programa etc. Autorităţile în domeniu nu le bagă în seamă pentru că ele nu există ca făcând parte din domeniu. În schimb, primesc susţinere prin intermediul demonstraţiilor făcute-n stânga şi-n dreapta referitor la superioritatea aşa-ziselor forme alternative, prin raportare la şcoala ştiută de când lumea, cu lecţii şi profesori, arătaţi ca depăşiţi, contraindicaţi, vinovaţi. Fiind mulţi dintre ei oameni necalificaţi în lucrul cu copiii, cei care lucrează în ceea ce ţine loc de şcoală nu ştiu ce se face în situaţii concrete, cum se face, cu ce intensitate, în ce alternanţă, ce e de trecut cu vederea etc. Speriaţi, depăşiţi sau ca să n-aibă probleme, devin excesivi, agresivi, substituenţi pentru câteva ore ai părinţilor care se cred autoritari şi în acelaşi timp subalterni ai acelor părinţi. Adepţi ai dezinhibării, ai afirmării fiecărui copil doar în funcţie de talentul lui, ei ignoră regulile şi desfiinţează distincţia corect/greşit. Frecvent, lumea află despre identificarea, stoparea şi pedepsirea unor falsificatori: de băuturi alcoolice, de bani, de parfumuri, de substanţe farmaceutice, de piese auto, de textile, de lactate, de bijuterii, de maioneză. Între ei nu se regăsesc falsificatori de şcoală – inclusiv cea de după şcoală. Aceştia apar doar din când în când, filmaţi cu telefonul în timp ce agresează copii. După ce trece indignarea publică, sunt daţi uitării şi ei, şi „întreprinderile“ în care se manifestă.
În acelaşi timp, formele instituţionalizate de susţinere a educaţiei sunt băgate în seamă cu mare greutate, cu multă întârziere. Dovadă este aceea că abia spre ultima parte a anului şcolar în curs a fost reglementată funcţionarea programului care trebuia să fie pentru întregul actual an şcolar de asigurare a unei mese calde sau a unui pachet alimentar pentru elevi, şi aceea sau acela numai în câteva zeci de şcoli. Totodată, încadrarea pentru orele programului „Şcoala după şcoală“ este foarte problematică din cauza banilor. Investigarea „industriei afterschool“ rămâne, de câţiva ani, simplă promisiune ministerială. Programul „Cornul şi laptele“ este menţinut într-o generalizare fără nuanţe în funcţie de necesităţi, în timp ce lăzi întregi de produse sunt găsite aruncate pe câmp, expirate de un an. Organizaţii neguvernamentale (nu multe, cum s-ar crede, ci două-trei) tot susţin cauza şcolii de după şcoală, determinând recunoaşterea acesteia prin Legea educaţiei naţionale, implementând cândva „Programul prelungit în şcoală“ şi obţinând masa de prânz pentru elevi (chiar dacă deocamdată doar ca pilot), demonstrând că un astfel de program ajută în mare măsură la prevenirea abandonului şcolar.
Florin ANTONESCU