Este multă linişte în poeziile din prima secţiune a volumului. Linişte sacră. Linişte plină de sensuri încă nedezvăluite. Linişte înfiorată a aşteptării, ca în lirica lui Blaga. Linişte creatoare. Gândul divin se prelinge în poet „precum o şoaptă” şi stihuitorul aude „tainic” lumea de dincolo, iar clopotul îi sună „doar într-o ureche” (Doar când vine asfinţitul). Este o „linişte de greieri nevăzuţi” (Pastel de iarnă). Până şi cearta este tăcută, cearta limbilor pământului în Babilonul interior al poetului, retras ca un melc în sine însuşi, „în Cuvintele,/ Celor care nu mai vorbesc/ De o mie de ani…” (Credinţă, poezie aparţinând organic prime părţi, deşi deschide ultimul ciclu, consacrat lumii din care eul liric se retrage).
 
Zgomotele, rare, sunt şi ele benefice, bubuiturile fiind ale mugurilor care se deschid (Neaşteptata bătălie).
Sunetul propriu Ocazionalelor este însă expresionist, ţipătul singurătăţii celui pierdut în infernul lumii moderne.
Structura volumului reflectă o intensă tensiune lirică între nostalgia care înconjoară Paradisul pierdut al copilăriei în ciclul Uitatele mitologii şi suferinţa infernului contemporan din Ocazionale. Tranziţia dintre ele se consumă emoţionant în Figuri, unde fulguraţii ale amintirii copilului care descoperea lumea se contrapun imaginii oraşului neiubit, dar devenit componentă a eului, şi imaginii unei lumi desacralizate, în care ADN-ul tinde să înlocuiască Providenţa.
Peste tot volumul planează, ca o constantă, fiorul aşteptării. Între aşteptarea revelaţiei (În loc de Prefaţă) şi Învierea care „nu vine”, cuvinte ce închid cartea, versurile transcriu drama spirituală a conflictului dintre speranţă şi teama de neîmplinire.
Tulburătoare este, în primele piese ale volumului, dialectica sacrului şi a poeziei. Semnificativă este, în acest sens, Măruntă revelaţie, din care pare să reiasă că poetul este menit să ţină locul unui Dumnezeu retras din univers. Creaţia poetică apare astfel ca un succedaneu al Creaţiunii. Metaforic spus, fiecare om a fost o lacrimă a lui Dumnezeu, dar Dumnezeu nu mai poate să plângă, aşa că poetul va plânge în locul Lui, adorându-I făpturile, căci artistului i s-a dat harul percepţiei mai presus de fire (Ochiul care nu doarme). Imaginea unui deus otiosus este prezentă în poemele Cel Obosit… şi Cine mă crede?!… Într-o lume desacralizată şi inumană („pustiul roşu” aminteşte „deşertul roşu” al lui Antonioni), poetul este şi ultimul om, cu misiunea tragică de a stinge luminile uitate aprinse, inutil, pe Planeta Pământ (Cineva…). De o ambiguitate plină de sugestii este identitatea „nevăzutei păsări” care domină lumea părăsită: este ea divinul, ceea ce ar induce speranţa, sau este, pur şi simplu, timpul necruţător?
Printre cele mai frumoase poeme ale volumului sunt cele consacrate Paradisului pierdut al copilăriei de la sat. Nimic idilic sămănătorist în ele, ci o senzaţie copleşitoare, cu ecouri blagiene, a comunicării cu esenţele. Vibrează acolo imagini ale auroralului, ale începutului de lume, ca în Macondo: „Pe atunci toate lucrurile/ Erau foarte tinere” (Biografie mitică). Depănuşând porumb şi visând, copiii au contact cu lucrurile esenţiale (Măruntele mituri).
Pierderea Paradisului începe cu o primă îndepărtare de locul natal şi cu primele picături de sudoare a frunţii, când copilul descoperă munca (Începutul) şi se desăvârşeşte odată cu moartea generaţiei anterioare, cu maturitatea (Era odată…). La intrarea sub zodia timpului contribuie, ca un destin benefic, şi erosul: „O femeie, frumoasă ca o zare,/ Mă luase de mână/ Pentru totdeauna…” (Biografie mitică).
În Ocazionale – titlu nereferindu-se la poezii, ci la efemeritatea întristătoarelor, pentru poet, realităţi contemporane – ironia (cu inflexiuni uneori soresciene, ca în Generaţia pierdută) şi sarcasmul însoţesc imaginea unei lumi a comunicării unanime, dominată paradoxal (dar autentic) de singurătate (Postmodernitate). Prin mizerie, pornografie şi fertilizare in vitro, modernitatea/ postmodernitatea apare aici ca negare a sacrului (Istorii). Poetul nu se simte aparţinând acestei lumi (Eu fac parte…) şi tânjeşte după un mistic „acasă” (Profeţie de final).
Imagini puternice zguduie cititorul ca nişte semnale de alarmă: „Suntem o ţară europeană,/ Cum scrie şi/ Pe un afiş/ Mototolit/ Şi/ Aruncat la rigolă” (Evenimente).
„Habar n-aveţi/ Cum noaptea/ Coboară,/ În frunze galbene,/ Şi cum/ Din lună curg/ Găleţi pline/ De-aramă fiartă./ Şi chiar găleţi de sulf/ Se prăvălesc/ În noaptea,/ Plină de/ Vopsea coclită.” (Habar n-aveţi)
Imagismul este una dintre calităţile formale ale volumului, imaginilor de mai sus opunându-se imagini ale purităţii, adesea delicat sinestezice: „Ca o portocală descojită,/ Rostogolită în Mit –/ E-acest/ Septembrie…”; „Beată, zaharisită, lumina/ Încremeneşte/ Roşiatic/ În frunze…” (Stare de septembrie); „Artificii verzi,/ Mirositoare” (Neaşteptata bătălie).
Remarcabilă este construcţia volumului, simfonică, aş spune, cu dominanta lui ce transcende opoziţiile şi variaţiunile: relaţia cu divinul şi aşteptarea Învierii. Dumnezeu ne caută, dar poetul trăieşte tragic incertitudinea venirii Lui (Aşteptare, La marginea ploii…, Ultima lamentaţie). Chiar dacă-L întâlneşte, eul liric rămâne tot singur (Naraţiune) şi Îi simte lipsa (Apocalipsă albastră).
În arhitectura volumului, ca doi piloni simetrici de susţinere, îmi apar poemele Apocalipsă amânată şi Profeţie de final. În prima, superbă, se spune că tata (sau Tatăl?) „va veni (dacă va veni)”, când „pe drum/ Un înger desculţ/ Va lăsa în urmă o dâră de praf,/ Scriind/ Cu degetul mare,/ Semnul unei/ Apocalipse/ Amânate”. În penultima poezie a volumului, persoana a treia devine persoana întâi: „Necunoscutule,/ Această carte a fost desenată/ În praful drumului./ Şedeam între temniţele/ Timpului,/ Şi cu/ Degetul mare/ Al piciorului/ Desenam…” (Profeţie de final). Ceea ce îl identifică pe poet cu îngerul unei Apocalipse amânate; grea, dar meritorie misiune.
Prof. Gh. LĂZĂRESCU