E pur şi simplu deconcertantă permisivitatea de care noi, românii, dăm dovadă în ceea ce ne priveşte, în toate compartimentele definitorii ale vieţii şi fiinţei noastre naţionale, începând – vai! – chiar cu domeniul lingvistic. Căci altfel cum s-ar putea oare explica entuziasmul cu care ne precipităm să împrumutăm, îndeosebi din sfera lingvistică anglo-americană, cuvinte, frazeologisme etc., care mai de care mai exotice, mai lipsite de conţinut, numai şi numai pentru că „sună“ a ceva, extrem de „modern“! Iar unul dintre „termenii“ cei mai în vogă astăzi este cel de „manager“. Preluat atât de natural încât l-am şi mulat de îndată pe specificul limbii noastre, creându-i o familie lexicală foarte bogată, după modelul clasic al derivării româneşti: „a manageria“, „managerial“, „manageriat“ etc. Mai mult decât atât, utilizatorii au crezut de cuviinţă să-l transforme într-o veritabilă pletoră semantică, conferindu-i toată gama de sensuri proprii şi figurate a lui „conducător“. Când, de fapt, într-o traducere ad litteram, nu se poate pune semnul egal decât între „manager“, pe de o parte, şi „administrator“, pe de alta. Consecinţa imediată a acestui amestec mai mult sau mai puţin intenţionat de planuri nu putea fi, cred, decât una singură: folosirea abuzivă a lui „manager“, inclusiv sau mai ales în contexte în care el nu are ce căuta. Iar din acest punct de vedere, învăţământul – dar nu numai, ci şi alte „domenii“, precum sănătatea, armata, biserica etc. – reprezintă un caz cu totul şi cu totul aparte, din mai multe considerente: întâi, pentru că funcţia de administrator există dintotdeauna la noi, ea referindu-se – după cum bine se ştie – la un angajat cu studii cel mult medii care coordonează activitatea personalului de serviciu şi, eventual, de pază; numai că, numeric vorbind, toţi aceştia reprezintă un procent extrem de mic comparativ cu restul salariaţilor dintr-o unitate şcolară, unde primordial este – să nu uităm nicio clipă acest detaliu esenţial! – personalul didactic, alcătuit exclusiv din oameni calificaţi şi supracalificaţi (cu studii universitare şi chiar postuniversitare). Astfel stând lucrurile, mă întreb ce caută „managerul“ – adică administratorul – într-un astfel de peisaj uman şi intelectual. Este totuşi cu putinţă o concesie şi pentru mult trâmbiţatul manager chiar şi într-un astfel de context. Cu o condiţie însă: ca să se revină la organizarea de odinioară a şcolilor, cu doi-trei directori, indiferent de numărul de elevi sau de cadre didactice, dintre care directorul plin să se ocupe, într-adevăr, de probleme administrative, de asigurarea bazei materiale, în timp ce al doilea sau al treilea director să fie directorul de studii, care să răspundă efectiv de calitatea procesului instructiv-educativ din şcoală, de participarea elevilor şi a dascălilor acestora la activităţile şcolare şi extraşcolare, de perfecţionarea cadrelor didactice ş.a.m.d.
La fel se întâmplă şi în sănătate, şi în armată, şi în biserică etc., după cum am mai spus. E nevoie de un manager care să-i administreze pe medici? Nici vorbă! Şi, oricum, unităţile sanitare au deja un administrator, care se ocupă, însă, de altceva, nu de medici…
Iar celor care vor cu tot dinadinsul să se îndoiască în continuare de acest adevăr elementar vreau să le reamintesc dezastrul – nu exagerez defel! – care s-a produs atunci când mai-marii zilei au numit în fruntea acestor domenii esenţiale ale vieţii noastre sociale – învăţământul, sănătatea, armata etc. – nişte nespecialişti, nişte „reprezentanţi ai societăţii civile“…
Bineînţeles că nimeni nu contestă dreptul societăţii civile de a avea „control“ asupra diverselor domenii. Numai că acest „control“ nu se poate realiza eficient prin numirea unor nespecialişti, ci, dimpotrivă, prin promovarea unor oameni valoroşi, a celor mai merituoşi specialişti din domeniu. Nu aşa cum se face acum. În niciun caz. Respectiv, a unor dascăli lăudaţi atât de către elevi, cât şi de către părinţi, a unor oameni foarte bine pregătiţi profesional, a unor intelectuali cu operă. Altfel, vom continua – ca şi până acum! – să administrăm sau, ca să mă exprim foarte modern, să manageriem diletantismul.
Nu terminologia modernă, în frunte cu mult promovatul „manager“, ne lipseşte, ci conţinutul, cu alte cuvinte, calitatea!
Iar promovarea calităţii – în sensul deplin al cuvântului – nu se poate face în învăţământ decât într-un singur fel: prin dialog. Şcoala trebuie să întindă tot timpul punţi de legătură cu elevii, cu familiile acestora, cu celelalte verigi ale societăţii civile. De ce? Fiindcă dialogul, numai dialogul poate să acopere simultan mai multe funcţii esenţiale: de comunicare, de cunoaştere, etică… Nu o spun eu, a spus-o, cu multe veacuri mai înainte, Sf. Augustin, în De Magistro. Şi încă ceva: prin dialog, numai prin dialog şcoala îl poate ajuta pe copil, adolescent, tânăr să se cunoască pe sine însuşi. Cu alte cuvinte, să facă trecerea de la extrinsec la intrinsec, ţelul suprem al amplului proces de formare a personalităţii umane, cu cele două laturi constitutive ale sale, despre care a vorbit şi Goethe în Wilhelm Meister: Anii de ucenicie şi Anii de călătorie.
Iar dacă tot mai este necesar să demonstrăm că trebuie să fim rezervaţi faţă de împrumuturi lingvistice gen „manager“, cel mai indicat ar fi, cred, să ne amintim o altă idee excepţională a Sf. Augustin, din De Magistro: e adevărat că doar ele, cuvintele, nu pot instrui pe nimeni; în schimb, ele pot constitui argumente de credibilitate, pot îndemna sau stimula cunoaştere şi înţelegere.
Prof. Petre Constantinescu,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti