Instruirea constituie una dintre activitățile pedagogice fundamentale. Este: a) subordonată funcțional-structural activității de educație, ca principal subsistem al acesteia; b) realizată în contextul procesului de învățământ, principal subsistem al sistemului de învățământ; c) implicată generic și operațional în conceperea și desfășurarea altor activități pedagogice – avem în vedere:

• proiectarea curriculară a planului de învățământ, a programelor, manualelor și auxiliarelor școlare, a lecției etc.;
• cercetarea pedagogică, fundamentală și operațională, a procesului de învățământ, organizat pe trepte și discipline de învățământ, în context formal, dar și nonformal;
• perfecționarea metodică, realizată prin comisiile/catedrele metodice, organizate la nivelul organizației școlare, cu funcție de reglare-autoreglare permanentă a activității de educație/instruire;
• orientarea și consilierea, școlară și profesională, psihologică și socială, bazată pe analiza rezultatelor elevilor pe parcursul procesului de învățământ, eva­luată pe termen scurt, mediu și lung;
• conducerea managerială a clasei de elevi, pe baza valorificării eficiente a tuturor resurselor pedagogice existente (informaționale, umane, didactico-materiale), la nivel psihologic (climatul/ambianța clasei, situațiile conflictuale), sociologic („sintalitatea colectivului“, microgrupurile și liderii formali și informali) și didactic (managementul lecției etc.).

Activitatea de Instruire (I) reprezintă, astfel, principalul subsistem al activității de educație, organizată formal și nonformal, în contextul Procesului de învățământ (PÎ), principalul subsistem al sistemului de învățământ. În mod convențional, vom adopta formula I/PÎ pe care o vom utiliza pe tot parcursul studiului. Această formulă, I/PÎ, evidențiază relația dintre Instruire (ca activitate pedagogică/didactică) și Procesul de învățământ (PÎ), care constituie contextul spațio-temporal în care este realizată instruirea pe discipline și trepte de învățământ, în diferite forme de organizare, formală (lecția etc.) și nonformală (cercul de specialitate etc.).

Instruirea/Procesul de învățământ (I/PÎ) consti­tuie obiectul de studiu specific al didacticii generale, știință a educației, concepută de-a lungul istoriei ca parte a pedagogiei generale, dar și ca disciplină pedagogică distinctă, promovată sub diferite denumiri: teoria învățământului, teoria procesului de învățământ, teoria instruirii, teoria și metodologia instruirii, teoria generală a instruirii. Importanța sa este determinantă în plan teoretic și metodologic, în măsura în care asigură fundamentele pedagogice necesare pentru construcția didacticilor particulare, concepute la nivel de didactică aplicată pe discipline și trepte de învățământ (didactica matematicii, didactica limbii române etc.) în învățământul primar, gimnazial, liceal etc.

Definirea conceptului de I/PÎ este realizată pe parcursul mai multor epoci istorice, în funcție de paradigmele afirmate ca modele de abordare a teoriei și a practicii didactice generale. Evoluția didacticii generale este marcată, astfel, de relația existentă între:

a) paradigmele afirmate în teoria și practica instruirii;

b) modul de concepere al activității de instruire (raportat la acțiunile de predare, învățare și evaluare) și al procesului de învățământ (care constituie contextul organizat formal și nonformal în care este realizată activitatea de instruire).

La nivel teoretic, I/PÎ constituie un concept pedagogic fundamental, necesar în elaborarea și dezvoltarea tuturor științelor educației mai vechi sau mai noi.

Definirea I/PÎ trebuie fundamentată epistemologic, din perspectivă istorică (genetică) și logistică (axiomatică) (Jean Piaget, Psychologie et épistémologie. Pour une théorie de la connaissance; Editions Gonthier, Paris, 1970, pp. 123-130).

Perspectiva istorică permite „studiul dezvoltării cunoașterii științifice“ pe baza unor modele cu valoare de paradigme care implică „analiza genetică a ­noțiunilor științifice în manieră generală“. O astfel de cunoaștere constituie „un fapt simultan sociologic și mintal sau psihologic“.

În plan sociologic, „orice dezvoltare a cunoașterii științifice este un fapt colectiv, caracterizat printr-o istorie a cărei înțelegere presupune reconstituirea cât mai exact posibilă a derulării sale istorice. De aceea, în epistemologie, istoria științelor este importantă dacă este concepută „nu ca o istorie anecdotică a descoperirilor, ci ca o istorie a gândirii științifice însăși“, bazată pe „o metodă istorico-critică“. O astfel de metodă este aptă să evalueze precis durata reală a noțiunilor, „judecată prin construcția lor istorică“ (Ibidem, p. 125, 126, subl. ns.).

În plan psihologic, „epistemologia științifică sau studiul dezvoltării cunoștințelor“, prelungește în mod necesar cercetările realizate prin metoda istorico-critică. Implică „analiza multiplelor procese cognitive“ desfășurate „în diversitatea lor“ care pot fi investigate prin metoda psiho-­genetică preluată din „teoria comparată a dezvoltării cunoașterii“. Aceasta „ne permite să clarificăm legăturile dintre intui­țiile fundamentale“ și evoluția noțiunilor științifice, „beneficiară sau victimă“ a acestora (Ibidem, pp. 129, 130).

Perspectiva logistică (axiomatică) valorifică analiza istorică a noțiunilor necesară pentru înțelegerea oricărei dezvoltări a cunoașterii științifice, obiectivată într-un demers epistemologic realizat „sub unghiul judecăților și raționamentelor care l-au făcut posibil“. Un astfel de demers angajează „analiza logistică sau axiomatică“ (raportată la axiomele construite pe baza conceptelor fundamentale stabilizate epistemologic), realizabilă după modelul consacrat în domeniul cunoașterii matematice, necesar pentru a putea:

a) „urmări anatomia unei construcții noi“, bazată pe reconstituirea și corelarea optimă a conceptelor fundamentale ale domeniului;

b) „concepe o disecție a procedeelor logice de ierarhizare și degajare a structurii care include clasele și relațiile utilizate sistematic“, identificabile în condiții de cercetare istorică sau comparată;

c) „coordona propozițiile logico-matematice“ elaborate și promovate ca axiome, legi sau principii care ordo­nează obiectul de studiu specific, aflat într-un anumit stadiu de dezvoltare a cunoașterii științifice (Ibidem, pp. 123, 124).

Analiza epistemologică a conceptului de I/PÎ (Activitate de Instruire în contextul Procesului de învățământ) presupune abordarea simultană a acestuia în raport de cele două perspective, istorică și logistică, aflate în relații de intercondiționare și interdependență.

Perspectiva istorică, reconstituită anterior, evidențiază stadiul cunoașterii științifice atins în didactica generală (teoria generală a instruirii) în contextul paradigmei curriculumului, afirmată în epoca istorică actuală, contemporană, postmodernă.

Perspectiva logistică, raportată la cea istorică, asigură definirea și analiza conceptului pedagogic fundamental de I/PÎ în cadrul epistemologic specific paradigmei curriculumului, care confirmă: a) rolul determinant al obiectivelor I/PÎ, în funcție de care sunt stabilite conținuturile de bază, formele de organizare, metodele didactice, strategiile de evaluare; b) interdependența dintre acțiunile de predare – învățare – evaluare, subordonate obiectivelor generale și specifice ale I/PÎ; c) caracterul deschis al procesului de învățământ care permite reglarea-autoreglarea activității de instruire prin strategia de evaluare continuă, formativă (și autoformativă).

Sorin CRISTEA – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în Tribuna Învățământului, nr. 27 – martie 2022