Acele principii care contează…
După Revoluţia din Decembrie 1989 (catalogată de analişti politici, experţi şi publicişti când revoluţie, când revoltă populară, când lovitură de stat, când toate laolaltă), o vulnerabilitate a sistemului politic abia instaurat a reprezentat-o fluiditatea principiilor care ar fi trebuit să stea la baza guvernării. În spaţiul educaţiei – sfâşiat de contradicţii, de încercări de reformă stopate brusc ori eşuate, de legislaţia instabilă şi adesea incongruentă, de un politicianism violent, zgomotos şi demagogic –, principiile ordonatoare nu s-au cristalizat judicios, n-au căpătat consistenţă ori au fost denaturate de factori insidioşi de ordin obiectiv şi subiectiv. Într-o succesiune logică, acestea sunt următoarele: principiul finanţării corecte, principiul calităţii educaţiei, principiul depolitizării, principiul competenţei, principiul coerenţei curriculare, principiul conexiunilor interdisciplinare, principiul integrării, armonizării şi compatibilizării, principiul legalităţii şi moralităţii.
Iată un „octolog” semnificativ, care acoperă destul de bine câmpul tematic al educaţiei naţionale. Vom încerca să răspundem – finalmente printr-o abordare personalizată – la întrebarea firească: Au satisfăcut guvernările politice de până acum, plus Executivul tehnocrat, cerinţele exprese ale acestor principii? Cel mai uşor vizibil este, de departe, primul punct. În 26 de ani şi jumătate, aşadar în epoca denumită postdecembristă, nu a fost soluţionată niciodată problema finanţării corecte, după lege, a sistemului naţional de învăţământ. Cei 6 la sută din PIB au reprezentat mereu un prag prea înalt, inaccesibil, un fel de Mecca ideală a emirului din Bagdad (v. Alexandru Macedonski – „Noapte de decemvrie”) pentru guvernele României. Bugetul naţional a fost de fiecare dată prea costeliv, prea neputincios pentru a satisface marile nevoi economico-sociale. Zecile de proteste ale sindicaliştilor din toate ramurile, interpelările comunităţii didactice preuniversitare şi universitare, adresate guvernanţilor şi oamenilor politici, analizele şi dezbaterile televizate, statisticile şi campaniile mediatice, comparaţiile inhibante cu lumea civilizată n-au putut soluţiona acest impas dureros de ordin bănesc. Sigur că prin ani s-au auzit voci vehemente (se aud şi acum), care reclamă intervenţia structurilor statului (Guvern, ANAF, servicii secrete ş.a.) pentru a gâtui economia neagră şi economia gri, pentru a devoala şi confisca marile averi româneşti dobândite fraudulos şi ascunse prin bănci străine şi în paradisuri fiscale. Evaziunea economico-financiară stopată ar fi o sursă vitală pentru alimentarea bugetului şi revigorarea inclusiv a domeniului vulnerabil al educaţiei. Corelativ, aşteptăm cu toţii magica lege a salarizării unitare, care ar reduce decalajele scandaloase dintre veniturile mari şi cele mici. În timp ce cadrele didactice ies la pensie beneficiind de sume cuprinse între 1000 şi 1800 de lei, aflăm din presa ieşeană că un distins şi notoriu magistrat, fost pentru scurtă vreme şi ministru al Justiţiei, se va pensiona şi va primi lunar pentru jertfa sa patriotică – spre a vorbi în termeni caragialieni – în jur de 20.000 de lei. Curat echitate, curat lege unitară! Nu spune nimeni că pensia aceasta dolofană ar fi ilegală sau imorală, singura problemă rămâne discrepanţa şocantă pe care o va naşte în urbea „celor şapte coline” în raport cu pensiile ieşenilor de rând.
Calitatea în educaţie rămâne în continuare o „nucă tare”. Trebuie să raportăm calitatea la un termen de referinţă, să zicem, un model educaţional performant, finlandez, francez sau american ori din alte spaţii. Dar trebuie să ne raportăm şi la noi înşine, la o tradiţie istorică autohtonă şi, concomitent, la paradigma educaţională europeană ori din afara spaţiului comunitar. Evaluarea calităţii se face permanent (şi oricând putem detecta sub-calitatea), prin toate activităţile curriculare, prin simulări, teze, extemporale, examene naţionale, teste PISA, concursuri şi olimpiade. Nota însăşi este expresia cifrică a calităţii sau non-calităţii. Avem – aşa cum s-a observat demult – o claviatură largă pe care se înscriu „bornele” calităţii, de la olimpici naţionali şi internaţionali şi până la corigenţi, repetenţi şi abandonaţi. ARACIP evaluează documentele şcolare ale calităţii şi dă un verdict, repre­zentând alte documente de constatare şi recomandări. În rapoarte periodice ale conducerilor de şcoli şi licee şi ale inspectoratelor şcolare judeţene se face bilanţul calităţii în unităţi ori la nivelul sistemului şi se decelează soluţiile ameliorative. Într-un anumit sens, principiul calităţii reprezintă marota necesară. Niciodată, se pare, nu facem suficient pentru a atinge un prag optim, mulţumitor pentru toată lumea. Nu o dată, în peste un sfert de veac de libertate şi democraţie, s-au rostit cuvinte grele când a venit vorba de calitatea învăţării la capăt de tunel (evaluarea naţională sau bacalaureatul): eşec total, dezastru, alarmă, demisia ş.a. Demni şi şchiopătând, mergem, aşadar, înainte.
Depolitizarea învăţământului românesc seamănă cu fantasma deşertică numită Fata Morgana: pare palpabilă, apropiată, reală, dar în esenţă rămâne o iluzie frumoasă. Depolitizarea care nu prea este, ca să parafrazăm faimoasa formulă vangheliană (Primarul care este), a tentat mai ales oratorii politici, în campanii electorale, care au promis-o, au înscris-o în programe, au proclamat-o ţintă prioritară, dar nisipurile neputinţei şi ale uitării au acoperit-o mereu. Astăzi, toată lumea este convinsă de necesitatea depolitizării şi, fiindcă a devenit bun al întregului popor, este tratată aidoma sfintelor moaşte: privită cu respect evlavios, invocată solemn şi părăsită până la viitoarea reuniune ecumenică. Nu putem preciza un orizont de aşteptare cu o limită rezonabilă; folclorul nostru atât de bogat în sensuri, izvoarele paremiologice au cristalizat formule sugestive; ori s-a recurs la sintagme livreşti: „la paştele cailor”, „la Sfântul Aşteaptă”, „la calendele greceşti”, ori elevatul „sine die”, pentru firile culte şi simţitoare. Poate că într-o bună zi va răsări soarele şi pe uliţa noastră…
Principiul competenţei, ridicat la rang suprem în România democratică şi europeană, şi-a diluat treptat semantica şi a fost adesea coborât în derizoriu. Câte concursuri de competenţă trucate, câte contestaţii, câte dezvăluiri şocante ale organelor de cercetare penală, câte portofolii ministeriale ocupate de incompetenţi, câte doctorate zidite pe plagiate grosolane, câtă impostură în viaţa economico-socială, câte acuze de malpraxis în domeniul sanitar, câţi directori de şcoli cu vocaţia şpăgii pe la examene, încercând să-şi acopere nepriceperea! Flexibilă ca un elastic, competenţa rămâne un indicator relativ, adesea greu de măsurat cu instrumente obiective, dată fiind fluiditatea criteriilor promovate adesea de grupuri de interese ori de „caste” privilegiate. Într-o cursă haotică, browniană este greu să dovedeşti că eşti priceput, serios, aplicat şi că meriţi postul. În zona educaţiei am avut destule exemple de grabă pompieristică, improvizaţie pripită, legislaţie amendată de nenumărate ori, contestată încă de la „naştere”, bâlbâieli decizionale, acţiuni mediatizate şi reveniri corective (vezi proiectul planului-cadru pentru gimnaziu ori ideea educaţiei religioase ori a celei sexuale în şcoli). În ţara utopică a „lucrului bine făcut” este foarte greu să vorbim despre competenţă şi să credem sincer că a răzbătut peste tot la lumină.
Despre principiul coerenţei curriculare – numai de bine! Încercările sisifice de până acum, dezbaterile şi polemicile aprinse n-au adus finalul fericit. Planurile-cadru ale palierelor preuniversitarului (primar, gimnazial, liceal) n-au fost abordate integral şi unitar, ci pe segmente, cu rezultatele ştiute. Nu este încă limpede – spun comentatorii profesionişti – filozofia educaţională care poate să ghideze deciziile concrete. Încă bâjbâim şi ne poticnim la numărul de discipline sau la numărul de ore alocate săptămânal fiecăreia, ceea ce ne împiedică să vedem pădurea din cauza copacilor. Dacă primul prag n-a fost trecut, încă nu se poate vorbi de reperele consecutive: programele şi manualele opţionale/alternative. Batem pasul pe loc şi aşteptăm soluţiile izbăvitoare de undeva.
Următoarele trei principii derivă firesc din cele patru dinainte, dintr-o dialectică imperativă. Conexiunile interdisciplinare sunt posibile la nivel optim dacă avem certitudinile preliminare esenţiale: buget îndestulător, calitate, sistem educaţional depolitizat, competenţă generală, coerenţă curriculară. Integrarea, armonizarea şi compa­tibilizarea în principal cu modelul educaţional european ar încununa opera ca întreg, proiectat vizionar pentru mai mulţi ani. Deocamdată noi nu vedem prea mult în faţă fiindcă „ne arde” imediatul.
În fine, ultimul principiu – atât de sensibil în spaţiul mioritic – intră şi el în categoria dezideratelor frumoase, mereu invocate şi niciodată împlinite. Legalitate şi moralitate? Un Everest poate prea înalt pentru unii compatrioţi cu vocaţia eludării legilor şi cutumelor etice, campioni ai compromisului şi oportunişti fără odihnă.
Consideraţiile laconice de mai sus degajă un tâlc străveziu: în plan educaţional, dar şi în celelalte domenii ale vieţii sociale, România arată că se află încă în tranziţie. Către ce? Bineînţeles, către orizonturile purpurii ale civilizaţiei de tip european. Apartenenţa noastră militară şi politică la NATO şi la UE trebuie consolidată prin eforturile unite ale acestui popor, greu încercat în toată istoria sa milenară.
Teodor PRACSIU