2828Există multe abordări ale creației și cunoașterii umane. Se presupune ca orice concept este rodul geniului uman. Astfel, s‑a plecat de la o stare incipientă – o genialitate primară – care a făcut pasul de la realitate la abstract, de la Unul – Dumnezeu, Doi – Soț și Soție, Trei – Sfânta Treime, …S‑a ajuns la o rețea complexă de descoperiri în cascadă ce au avut loc mai ales începând cu secolul XX.
Unde se va ajunge în secolul XXI? Mai mult, care este finalitatea noastră, individual și, mai ales, ca umanitate?
Pentru a răspunde acestor întrebări – esențiale interogații și nu doar rodul unor curio­zități neînsuflețite, reci –, trebuie să acceptăm dualitatea, atât în sensul existenței unui (pseudo)început și unui (pseudo)sfârșit, cât și în sensul unei cauze și al unui efect; ar trebui să ne stăpânim cu siguranță originea pentru a ne răspunde cum am apărut (Începutul), de ce am apărut (Cauza), cine suntem (Efectul) și ce vom fi (Sfârșitul).
Personal, sunt convins că toate căutările noastre din timpul vieții își găsesc rezolvările și răspunsurile la ieșirea din viața pământească. Cu toată această convingere, nu mă pot opri să‑mi adresez întrebări, măcar pentru a‑mi determina limitele. În acest sens, în cartea sa „Calea cea simplă“, Lao Tse spune: „A‑ți cunoaște propria ignoranță, iată partea cea bună a cunoașterii“.
Această cunoaștere, parte integrantă și definitorie a lui homo sapiens, trebuie înțeleasă corect, așa cum afirmă Francis Bacon în „Advancement of Learning“ (Progresul științei): „A cunoaște înseamnă a cunoaște cauzal“.
În ceea ce ne privește, mult mai important este răspunsul la întrebarea Încotro?, deoarece nu putem schimba nimic din ceea ce a fost și, chiar dacă ar fi vreodată posibil, nu ar trebui să schimbăm.
Cum orice problematizare începe prin indetificarea unui context în raport cu care este necesară formularea unor ipoteze și a unor axiome care să fundamenteze calea spre o soluție, la fel trebuie să decelăm în istoricul umanității acele ipoteze care rezistă timpului.
Trebuie să ne întoarcem la cauze pentru a le interpreta corect și, astfel, vom înțelege practic efectul acestora.
Întrebările care derivă din cunoașterea cauzelor și corelarea cu efectele sunt:
Cine întruchipează natura inițială, natura în stare nediferențiată, unică, pură?
Natura și omul au capacitatea de autoperfecționare sau aceasta este datorată unor premise care nu țin de realitatea fizică?
Trecerile de la non‑exprimare la expresie, de la non‑simțire la sentiment au putut fi rodul propriilor noastre determinări sau natura preformată – de cine? – ne‑a permis toate acestea?
Să luăm aminte la spusele din Întâia Carte a lui Moise, Facerea, Cap. 3, 1‑7:
„Șarpele însă era cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Dumnezeu.
Și a zis șarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?»
Iar femeia a zis către șarpe: «Roade din pomii raiului putem să mâncăm».
Numai din pomul celui din MIJLOCUL raiului ne‑a zis Dumnezeu: «Să nu mâncați din el, nici să v‑atingeți de el, ca să nu muriți!»
Atunci șarpele a zis către femeie: «Nu, nu veți muri!»
Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.»
De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știința, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el.
Atunci li s‑au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și‑au cusut frunze de smochin și și‑au făcut acoperăminte…“
Se iscă astfel mai multe întrebări:
A cunoaște este în natura și firea umană sau împotriva acestora?
La ce ne folosește să știm, la ce ne folosește să spargem canoanele, să reconsiderăm tabuurile?
Răspunsurile pe care le primim ne vor calma setea de adevăr, mai ales dacă adevărul nu este acceptabil și profitabil nouă?
Orice individ cu înclinație spre descifrarea legilor – de orice natură ar fi ele – se declară mulțumit de aflarea răspunsului, chiar dacă metoda folosită este simplă sau extrem de complexă.
Omul simplu – și mă refer aici la omul trăitor de și prin natură, element al naturii și nu dominator al ei – se mărginește la a se înțelege în primul rând pe el însuși, fără a avea pretenții de a înțelege Universul, dorind a se supune lui.
Ce este mai bine? De partea cui stă adevărul? De partea cui stă Dumnezeu?
Pentru a simți cât de profund este înscrisul biblic, putem găsi interpretări ale fiecărei afirmații și, gândindu‑ne la ce‑ar fi fost dacă… în acest sens, al înțelegerii corecte, doresc să reflectez asupra zicerii lui Dumnezeu „să nu mâncați din el… ca să nu muriți“.
Cel Rău ne‑ar îndemna să spunem: Dumnezeu e mincinos. Adam și Eva au mâncat, n‑au murit decât atunci când timpul li s‑a terminat. Toți mor la un anume timp. Ce încredere să avem în spusele sale?
Aici intervine ceea ce doar cei aleși pot percepe, și mă refer la cele patru nivurile de percepție a spuselor Cărții: primul nivel, și cel mai accesibil, este acela al percepției mișcării, narațiunii; al doilea – cel al percepției istorice, al adevărurilor probate de timp; al treilea – cel al percepției sensului și al patrulea – cel al comuniunii și al împlinirii întru Cuvântul Domnului.
Dacă luăm ad litteram cele spuse, suntem nevoiți să recunoaștem măcar un viciu de logică, dacă vrem să eludăm ideea minciunii. Dar asta înseamnă să ne oprim la nivelul narațiunii.
Gândiți‑vă la un creator de artă, să zicem poezie: cât din text exprimă necifrat ceea ce, de fapt, dorește să transmită autorul? Atunci, Dumnezeu, primul între Creatori și singurul care a creat materie și suflet, de ce n‑ar încifra spusele sale?
Nu trebuie să uităm că acest pom nu hrănește carnea, ci spiritul. Atunci, moartea care o profețește Domnul nu e una a trupului, ci una a inocenței.
Astfel, inocența te ferește de Rău, de răul cu intenție.
Șarpele știe aceasta și știe să ademenească prin promiterea asemănării cu divinul. Inocentei Eve îi promite să fie „ca Dumnezeu“ și cunoscătoare de „bine și de rău“, iar aceasta nu are puterea de a discerne că și Răul pare a fi Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu. Ca singură asemuire cu divinul între om și Acesta este că, după degustarea pomului Cunoșterii, Dumnezeu va deschide ochii omului asupra faptelor sale, îl va lăsa să‑și găsească calea, să se macine în a găsi răspunsuri, să pară a cunoaște ceea ce cunoaște și Dumnezeu, să sufere ceea ce suferă și Dumnezeu. Acesta este prețul cunoașterii: dreptul câștigat al autodeterminării, al alegerii între bine și rău. Goliciunea pe care au resimțit‑o cei doi este una a necunoașterii în fapt, dispariția inocenței devoalând ignoranța.
În ceea ce privește „ce‑ar fi fost dacă…“, aș vrea să vă răspundeți la întrebările:
Ce‑ar fi fost lumea fără posibilitatea alegerii, indusă de existența pomului? Ce‑ar fi fost lumea fără șarpe? Ce‑ar fi fost lumea dacă Adam refuza să mănânce din mărul oferit de Eva?
Conștientă de răul făcut, umanitatea e posibil să‑și fi creat, drept formă reparatorie, omul de știință, bărbat sau femeie, cu rol de meșter care dorește să dea sens și utilitate ființei umane, considerând că nu putem să închidem ochii și să protejăm simțurile în fața informației și cunoașterii și trebuie să dovedim că suntem demni de ceea ce am primit.
Referitor la aceasta, într‑un film francez era avansată ideea că Dumnezeu Atotputernicul este fără de știință, orice creație a sa fiind rodul vrerii sale, dar nu consecința unei acțiuni deliberate și a unor principii care să guverneze respectiva creație, aceasta conținându‑le (principii, legi, axiome) în mod firesc.
Rolul omului se deduce în acest context ca fiind acela de a reprezenta purtătorul de raționalitate al creației divine, dându‑i‑se posibilitatea – ca ultimă creație după pământ și cer, după lumină și întuneric, după uscat și apă, după iarbă și sămânță, după zile și nopți, după viață și moarte, în acest crescendo al creaționismului, în mod firesc, cea mai apropiată de perfecțiune, deci de divin – de a avea o finalitate fixată, specificată, asumată de către omul însuși, înălțătoare în fond, de a decoda vrerea dumnezeiască fără însă a putea decoda și dumnezeirea.
O nouă întrebare este absolut firească: Până unde avem puterea sau permisiunea de a înainta în cunoaștere?
Permisiune avem cu siguranță. Existența pomului, ființarea șarpelui, expectativa lui Dumnezeu față de un gest definitoriu ne îndreptățesc a spune că a cunoaște, a cerceta, a afla și a răspunde este pe placul lui Dumnezeu și ar putea fi motivul pentru care am fost creați.
Putem spune că Dumnezeu vrea să fie înțeles. Dumnezeu vrea, prin ceea ce aflăm să‑și descifreze propria‑I Atotputernicie, măreția, nemărginirea. De aceea ne permite nouă, cu greșelile noastre, cu micimea și finitatea noastră, să‑l descoperim încetul cu încetul.
Frumos surprinde Friedrich Nietzsche în „Așa grăit‑a Zarathustra“: „O, măreț astru! Care‑ar fi fericirea ta, de nu I‑ai avea pe cel pe care‑I luminezi?“
Să nu cădem în păcat în a considera că prin cunoaștere vom deveni egali cu Dumnezeu, căci tot ceea ce facem este dat de la el și oricând ni se poate lua. În acest sens, trebuie privită izgonirea din rai. Nu trebuie să uităm că Soarele poate exista și fără noi, pe când noi, fără Soare, nu.
Mai devreme am vorbit despre o cunoaștere primară, inițiatică. A nu se confunda „inițiatic“ cu baza cunoașterii. Putem considera Biblia izvorul învolburat a tot ce înseamnă cu adevărat cunoaștere, matca în care se cuprind toate și care reprezintă maternitatea genialității umane.
Aceasta nu înseamnă că prima și singura carte pe care ar trebui să o citim este Biblia, ci că ea trebuie să fie cartea de căpătâi, întâia carte a sufletului. Și nici că trebuie s‑o descifrăm cu mintea, ci trebuie să o citim cu sufletul. Dacă sufletul este plin de dumnezeire, creația izvorâtă de mintea omului este genială. Aici nu este vorba de o recunoaștere între noi, muritorii, a genialității, ci de acceptarea ca atare a acesteia dincolo de timp, dincolo de spațiu. Putem spune astfel că Voltaire a resimțit nevoia trecerii peste timp, marcându‑l, prin împăcarea sa, chiar și în ultimul ceas, cu adevărata măreție.
De altfel, în fața morții realizăm micimea care ne caracterizează atât pe noi, cât și ideiile și faptele noastre. În legătură cu faptele și performanțele fizice, stă sub semnul derizoriului capacitatea noastră de efort, comparativ cu cea a unei furnici.
Drept concluzie, am putea afirma că știința, sub toate formele sale, este un drept dat de la Dumnezeu și cunoașterea ei vine ca vrere a Sa. De altfel, Dumnezeu a fixat ca prim și esențial element al cunoașterii Centrul, prin definirea mijlocului de rai, punct de origine a noastră, a Tot.
Această accepțiune trebuie totuși înțeleasă într‑o anumită lumină, bine surprinsă de R.W. Hamming: „Știința nu explică «de ce» lucrurile sunt așa cum sunt – gravitația nu explică de ce cad corpurile –, știința dă atât de multe detalii despre «cum», că avem sentimentul că înțelegem «de ce».“
Prof. Gabriel Vrânceanu,
directorul CCD Bucureşti