În data de 7 noiembrie 2014, Universitatea Babeș-Bolyai a decernat titlul Doctor Honoris Causa Domnului Academician Prof. Univ. Dr. Eugen Simion. Evenimentul s-a desfășurat în Aula Magna a Universității, în cadrul unei ceremonii academice impresionante, la care au participat personalități ale educației, cercetării,  științei și culturii. În spiritul vocației sale,  Alma Mater a fost spațiul unei întâlniri a elitelor, reunite să acorde cel mai înalt titlu academic al Universității clujene unei ilustre personalități a culturii românești și europene: Eugen Simion. Critic literar cu o operă vastă, fundamentală pentru literatura română, academician, președintele secției de Filologie și Literatură a Academiei Române, președintele Fundației Naționale pentru Știință și Artă a Academiei Române, directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară  „G. Călinescu” (Academia Română), directorul revistei Caiete Critice, Eugen Simion este un nume de prestigiu al literelor românești, un spirit emblematic al culturii contemporane, un cărturar din speța marilor umaniști europeni. Ceremonia, solemnă și vibrantă, a constituit un eveniment de marcă al spațiului academic românesc. 
Cuvânt de deschidere la ceremonia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa domnului academician
Eugen SIMION
Distinși ascultători,
Suntem iarăși în postura fericită să dedicăm, în această venerabilă aulă, „sub umbra falnicelor bolți” ale cetății academice și universitare clujene, o nouă sărbătoare literaturii și culturii în general. Îl celebrăm, prezent astăzi între noi, pe urmele pașilor lui Sextil Pușcariu, Gheorghe Bogdan-Duică, Dumitru Popovici și Lucian Blaga, pe academicianul profesor Eugen Simion.
Îmi amintesc că, în urmă cu puțini ani, invitat de Domnia Sa la Ploiești, la fostul său liceu „Sfinții Petru și Pavel”, unde se cinstea memoria lui Ion Luca Caragiale, am rămas fascinat de aleasa cărturărie de acolo, de amintirea atâtor academicieni ieșiți din acel loc binecuvântat, de prețuirea arătată de profesorii și elevii actuali moștenirii de odinioară. Am fost din nou impresionat (a câta oară?) de verbul protagonistului nostru, al gazdei noastre într-un fel – academicianul Eugen Simion –, care oficia (mai mult decât vorbea) despre Caragiale cu deferență și înțelegere, cu respect nedisimulat și fină ironie față de epigoni, cu dorința de a explica și de a îndemna în același timp. Astfel, la urmă, parcă spiritul dramaturgului plutea deasupra noastră, ne mustra și ne ierta în același timp, dându-ne măsura eternității. În același mod impresionează și cărțile, studiile și articolele scrise de academicianul Eugen Simion. Despre creația literară a Domniei Sale va vorbi însă aici, curând, o voce avizată, capabilă să prezinte această operă cum se cuvine.
De ani buni, îl văd pe academicianul Eugen Simion ca pe un veritabil spiritus rector în Cetate, ținând dreapta cumpănire. După 1989, nici literatura, mai precis critica, teoria și istoria literară nu au fost ferite de excese, de atacuri lipsite de onestitate, de reconsiderări grăbite și chiar de teribilisme adolescentine, rostite și scrise adesea de oameni „albiți de ani, dar tot copii”, cum ar fi zis Macedonski. Reacția aceasta era, până la un punct normală, după ce o anumită literatură, ca și o anumită istorie ori o anumită filosofie fuseseră aservite ideologiei totalitare și controlului regimului comunist. Dar, în locul revenirii la așteptatul și necesarul echilibru, s-au văzut curând demolări răuvoitoare, radieri din panoplii, debarasări de valori autentice, răzbunări pătimașe și nedrepte… În toată această atmosferă de marasm și incertitudine, academicianul Eugen Simion a stat de veghe, a cântărit și a intervenit, restabilind dreptatea și adevărul, dând fiecăruia ceea ce i se cuvenea, în trecut și astăzi deopotrivă. În plin proces al demolărilor, a instaurat era restituirilor critice autentice, creând o faimoasă colecție academică – după modelul Pleiadei franceze – a celor mai de seamă valori literare românești, adevărată galerie a scriitorilor noștri.
A fost o viață profesor al Universității din București, situat în lumina marilor spirite, de la Călinescu la Perpessicius și de la Eugen Lovinescu la Șerban Cioculescu. A rezonat pe aceleași unde cu mulți iluștri predecesori, dar mai ales cu Lovinescu, acela care nu fusese niciodată profesor universitar, dar intrase în Universitate prin creația sa, situându-se deasupra multor universitari. Aici, în Universitate, criticul Eugen Simion a fost dascălul a zeci de promoții de studenți, deveniți apoi ei înșiși dascăli, prozatori, poeți, critici și istorici literari, cercetători. Aceștia au dus cu sine modelul de intelectual, de literat, de dascăl dăruit meseriei și misiunii sale.
Mai presus de toate, eu îl identific pe academicianul Eugen Simion cu Academia Română, cu Secția de limbă și literatură, cu președinția acestui suprem for de cultură românească. Ca membru al celei mai vechi secții (alături de Secția de istorie) din Academie, identificate cu menirea însăși a instituției fondate la 1866, a impus o ținută superioară față de limba română, față de literatură, etnografie și istorie, reamintind mereu pilonii de susținere ai națiunii noastre. A adus între nemuritori pe scriitorii de prim rang ai literaturii noastre, i-a susținut și încurajat pe tineri, a revigorat institutele de specialitate ale Academiei, a dat valoare, seriozitate și consistență premiilor Academiei, i-a plasat pe academicieni pe un piedestal al demnității și prestigiului, cum nu mai fuseseră din anii României Mari. Ca șef al Secției literare, vicepreședinte și președinte al celui mai înalt for de consacrare și cercetare din țară, a purtat și poartă responsabilitatea apărării și promovării culturii românești. Preocupat de toate acestea, academicianul Eugen Simion nu este și nu poate fi un om comod întotdeauna. Ca luptător tenace pentru valori și pentru valoare, pentru dreptate și adevăr, pentru națiune și umanitate, se poartă adesea ca un luptător înverșunat, insistent și intransigent. Numai așa a obținut și obține rezultatele necesare pentru Academie, pentru Fundația dedicată literaturii și artei (creată de Domnia Sa sub egida Academiei), pentru colegi și tineri, pentru cultura românească în țară și în lume.
Azi am cinstea să mă aflu câteodată pe aceleași tribune cu Domnia Sa, de la sărbătorile închinate lui Eminescu, limbii române, culturii naționale sau Academiei până la colocviile, intrate de-acum în tradiție, „Penser l’Europe” – adevărată mărturie a prezenței spiritualității românești în elita intelectuală continentală – și nu încetez să mă minunez de echilibrul, erudiția, patosul, deschiderea spre valori, prețuirea trecutului și proiecția spre viitor de care dă mereu dovadă. Eugen Simion a apărat în toți acești ani literatura și cultura românească în fața detractorilor, a criticilor imberbi și grăbiți, a răuvoitorilor și impostorilor. De aceea, îl considerăm mentor și maestru al nostru, al generației noastre, al maturilor și al tinerilor, mereu prezent pe arena culturii românești, căreia îi dă sens și măsură. De astăzi, academicianul Eugen Simion va fi cu noi și printre noi în mod direct – onorat, după cum cer datina și cuviința, cu cel mai înalt titlu al acestei Case – mărturisind calitatea de membru al Almei Mater Napocensis, pe urmele colegilor săi întru spirit, demnitate și virtute.
„Să ne bucurăm, așadar”, urând academicianului Eugen Simion să fie și să rămână în continuare același luptător demn, apărător al valorilor, făuritor și dezvoltator de instituții, prețuitor al creației adevărate și al creatorilor autentici.
Gaudeamus igitur!
Cluj-Napoca, 7 noiembrie 2014
Acad. Ioan-Aurel POP,
Rectorul  Universității Babeș-Bolyai
L A U D A T I O
Înscrierea ilustrului dascăl al Universității bucureștene, academicianul Eugen Simion, printre marile personalități românești și internaționale ale corpului său profesoral omagiază o figură de prim-plan a culturii noastre, dar onorează în cel mai înalt grad și Universitatea Daciei Superioare, consolidând punțile durate în timp între cele două părți ale Carpaților. Simbolic vorbind, zecile de tomuri publicate în ultimii vreo cincizeci de ani de academicianul de astăzi Eugen Simion fac parte și ele din structura de rezistență a Universității noastre. Căci, chiar dacă n-a predat în sens propriu în acest spațiu, Eugen Simion a fost și este, de ani buni, unul dintre profesorii noștri fundamentali. Generații de studenți care s-au format la Facultatea noastră de Litere au avut în cărțile sale exemplare un ghid sigur în universul culturii umaniste în sens mai larg, numele lui fiind obligatoriu prezent printre referințele bibliografice de neocolit, reper întotdeauna sigur al geometriei spirituale în construcție a tinerilor literați. Pentru orice studios al Literelor românești contemporane, Eugen Simion este un nume de rezonanță, lecturile și interpretările sale au contribuit în chip substanțial și adesea decisiv în constituirea canonului literar național al ultimei jumătăți de secol XX și al începutului de mileniu, căci nu există, practic, reprezentant cât de cât notabil al scrisului contemporan care să nu fi trecut pe sub privirea sa atent și echilibrat scrutătoare. Un nume rostit cu respectul datorat tocmai acestei exigențe consecvent manifestate față de calitatea estetică a operelor de care s-a apropiat, în timpuri deloc prielnice pentru lucrările spiritului. Căci Eugen Simion s-a numărat printre condeiele de prim plan ale criticii românești în luptă cu dogmele realismului socialist care-și subordonase brutal câmpul scrisului românesc impunându-i interdicții și multilări, constrângeri și represiuni grave, adesea dramatice. A fost unul dintre pionierii afirmării esteticului în anii așa-numitului „proletcultism”, fiind prezent în calitate de cronicar literar de mare autoritate, un susținător pasionat, mai ales în paginile României literare, al valorilor autentice în curs de afirmare în anii ’60 ai secolului trecut, foarte atașat scriitorilor din generația sa, cărora le-a rămas fidel până astăzi. Practicând multă vreme și critica de întâmpinare, a făcut-o cu o aplicație și seriozitate care l-au individualizat în epocă tocmai prin atitudinea raționalistă echilibrată, ce refuza înflăcărările superficiale și pătimașe, păstrând mereu dreapta măsură, o obiectivitate limpede și o siguranță calmă a judecății de valoare, vizând și o depășire a contingețelor imediate și trecătoare. Căci cititorul paginilor sale de cronicar își dă repede seama că ele pot fi oricând reasamblate în mai ample structuri ale viziunii critice, pentru a alcătui eseuri și studii din lucrări de sinteză critică și de istorie a literaturii române contemporane aflate în permanentă construcție. Așa au și devenit, multe dintre ele, căci masivele tomuri de Scriitori români de azi, publicate între 1974 și 1989, cuprind, alături de „fragmente critice” și mici întreguri definitivate, concepute ca putând fi oricând topite într-un mărturisit, de altfel, proiect de istorie a literaturii române contemporane. Situările parțiale, gruparea pe categorii tematice și stilistice a scriito­rilor interpretați schițează o asemenea mare sinteză ce se alcătuiește din mers, în ritmul firesc al lecturii, rămasă deschisă, susceptibilă de adaosuri și revizuiri ale judecății de valoare. Resemnându-se, dar numai în aparență, la statutul de „autor de fragmente analitice”, semnatarul Scriitorilor români de azi n-a contenit, în realitate, să gândească pe spații largi, având însă răbdarea a de a modela solid fiecare cărămidă a viitorului edificiu. A apelat, în acest scop, la o metodologie adusă la zi, fără ostentația conceptuală a altor confrați, preocupat de instrumentarul strict necesar în argumentarea judecății de valoare estetică, în al cărei primat a crezut și crede, însă dispus, cum și măr­turisește, să uzeze de uneltele de lectură parțială, puse la dispoziție de ceea ce s-a numit în anii cei mai productivi ai teoriei și criticii literare structuraliste „noua critică”. În subtitlul unei culegeri de eseuri va spune că „demonul teoriei a obosit”, dar din punctul său de vedere, zisul demon obosise cu mult mai devreme…
„Fragmente critice” a continuat să scrie Eugen Simion până astăzi, cuprinse în șase volume dense, într-o serie inaugurată în 1997, în care ipostaza de observator atent al vitrinei literare a zilei revine, însă și mai accentuată apare aici prezența intelec­tualului definit drept conștiință inte­rogativă, prinsă între „scriitura publică și scriitura taciturnă”, cum sună chiar sub­titlul primei culegeri, solicitat deopotrivă de viața Forului, a Cetății în accepțiunea de spațiu complex al reflecției privind problemele zilei, și lucrarea în spațiul de penumbră a scriitorului. În aceste fragmente, ca și în scrierile de sinteză, Eugen Simion s-a dovedit a fi receptiv, cum spuneam, la instrumentele oferite de critica și teoria literară care a cunoscut momente de maximă efervescență tocmai în anii săi de perfecționare și maturizare intelectuală. Excelent cunoscător al școlii critice românești, și-a cultivat permanent deschiderea spre nou, pe urme lovinesciene, sensibil la fenomenele de sincronizare metodologică necesară, conștient, în același făgaș, mutația valorilor estetice, de necesitatea „revizuirilor” succesive, în sensul îmbogățirii perspectivei critice asupra operelor și al cât mai justei puneri în relație cu mișcarea vie a literaturii. Lectoratul său parizian de la Sorbona, între anii 1970-1973, când „noua critică” deschidea direcții inedite de lectură a textului literar, a fost desigur foarte fertil pentru cititorul specializat care a putut discerne între ceea ce era cu adevărat profitabil pentru modul său de a citi și trăi literatura. S-a și observat, în scrisul său din acei ani și de mai târziu, în ce măsură spiritul său critic lucid a fost capabil să selecteze elementele cu adevărat productive pentru propria cercetare. N-a cedat tentațiilor excesiv formaliste propuse de un structuralism care, dincolo de meritele importante legate de focalizarea interesului pe arhitectura sintaxei textuale, elimina prea radical instanța auctorială proclamând „moartea autorului” și neglija numeroasele determinări contextuale, socio-culturale ale operei. A scris, în consecință, un semnificativ volum intitulat, contra curentului, Întoarcerea autorului (1981), căutând răspunsuri la întrebarea „de la ce treaptă existența devine ficțiune, și în ce raporturi intră povestirea cu istoria”, reluând reflecția asupra raportului dintre eul biografic și eul fictiv, disociat cândva în chip radical de Proust, iar interesul său s-a orientat cu precădere către instrumentarul teoretic și critic al „tematismului” genevez, pentru care relația critică era mult mai flexibilă și deschisă spre multiplele aspecte ale universurilor imaginare, al implicării biografiei în ficțiune, al unui cogito al operei, de fapt, cu rădăcini căutate în biografie și în istorie, umplându-se cu conținuturi concrete, reconfigurate individual, în lumi inconfundabile, într-o evoluție treptată și benefică pe traseul Marcel Raymond-Georges Poulet, apoi Jean Rousset, Jean-Pierre Richard și, mai ales, Jean Starobinski, la care conceptul de „critică totală” și-a găsit expresia cea mai deplină și mai convingător product­ivă. A optat, așadar, pentru o poziție de echilibru, de pe care „ochiul viu” putea rămâne deschis pe mai multe canale spre peisaje amplificate ale universurilor literare și existențiale.
De o „întoarcere a autorului” vor­bește pe larg și foarte nuanțat, în zona de interferențe fertile dintre teoria literaturii și critica literară, în cele trei volume cu titlul Ficțiunea jurnalului intim (2001), cu prelungiri consistente în Genurile biograficului (două volume, 2002), realizând studiul cel mai întins și mai aprofundat la noi al raportului dintre biografie și ficțiune. O scriere situabilă în aceeași zonă a diaristicii a dat Eugen Simion în propriul său „jurnal parizian”, Timpul trăirii, timpul mărturisirii (1977), unde observația mediului și confesiunea sunt puternic concurate de ceea ce s-a putut numi „jurnal de idei”: mai degrabă indirect revelatoare ale personalității sale sunt reflecțiile, întâl­nirile și dialogurile cu oameni și cărți, nu puțini și nu puține de cel mai mare format, de la Georges Poulet, Jean Rousset și Jean-Pierre Richard, la Ionesco al nostru și al francezilor, cu o seamă de scriitori români în trecere prin capitala mereu agitată, și pestriță, ca Marin Preda, Zaharia Stancu, Sorescu, Ioan Alexandru… Ocazii pentru a schița memorabile portrete, decoruri expresive, câte ceva din meteorologia, și naturală, și spirituală, a marii metropole, dar și a propriei sale sensibilități. În paginile de „jurnal german”, mai reduse ca număr, din finalul culegerii de eseuri critice Sfidarea retoricii (1985), impresiile vizitatorului se vor conjuga din nou cu reflecția critică și morală.
Eugen Simion și-a inaugurat opera critică cu o originală sinteză despre Proza lui Eminescu, carte apărută în anul 1965, pentru ca în 1971 să ofere cititorilor ampla monografie E. Lovinescu, scepticul mântuit. E o dată de referință în acțiunea de reabilitare a unei personalități exemplare pentru critica românească modernă, de care interpretul său se dovedește a fi legat prin nenumărate fire, dintre care disponibilitatea față de cele mai diverse moduri de a scrie, interesul pentru „cei ce vin”, un anume scepticism corectat prin devoțiunea față de misiunea de critic, acceptarea „revizuirilor” ca semn al mobilității conștiinței critice nu sunt cele mai puțin însemnate. Monograf de prim ordin se va dovedi criticul și în cărțile dedicate lui Mircea Eliade (Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995, Mircea Eliade, modurile și semnele prozei, 2002, Tânărului Eugen Ionescu, 2006, Ion Creangă, 2011), republicate în mai multe ediții, iar cea mai nouă cercetare a sa, abia ieșită de sub tipar, are ca obiect opera lui Emil Cioran, pusă sub noi reflectoare. Din suita acestor titluri citate face parte, cum se vede, și eseul despre „cruzimile unui moralist jovial”, cum e definit clasicul moldovean, întoarcere semnificativă a criticului spre trecutul exemplar al literaturii române. Dar dintre aceste întoarceri, una care a s-a bucurat de cel mai mare interes, surprinzând nu puțini cititori, a fost, cu ani în urmă, admirabilul „eseu despre începuturile poeziei române”, pus sub titlul frumos Dimineața poeților, cu o primă ediție în 1980. Niciodată n-a fost mai apropiat autorul său de ceea ce tematiștii numesc ”lumea obiectelor”, un „peisaj liric”, cum se exprimă și criticul nostru, „un mod de a fi în raport cu lucrurile din afară”. E o lectură, desigur, foarte serioasă, ilustrând aceleași mari virtuți analitice, iscusința și finețea surprinderii unor „retorici” specifice acelei epoci de întemeiere a liricii românești, dar ea oferă din belșug și ceea ce Roland Barthes numește „plăcerea textului”, o particulară delectare ce vine și din stilul gloselor, din darul evocării, din expresivitatea portretelor, din intersectările revelatoare dintre sensibilitatea actuală și cea a barzilor de odinioară, naivi adesea, dar și de multe ori inspirați, cu expresivități involuntare însă și cu iscusințe notabile pe drumul anevoios către poezia autentică.
S-ar putea spune încă foarte multe lucruri despre impresionanta operă critică a lui Eugen Simion. O prezență dintre cele mai dinamice în viața literară și culturală în sens mai larg a României de azi. Îi regăsim foarte frecvent numele în câteva dintre publicațiile importante, recenzând cărți, provocând la dialog personalități de prim plan ale literaturii contemporane, scriind eseuri de o mare diversitate tematică, prin care ține să se situeze, cum spune cu o formulă expresivă, „în ariergarda avangardei” (este și titlul unei cărți de interviuri acordate nu de mult unui confrate), adică în pas cu vremea și cu creațiile ei, „viitorist” ce-și controlează însă atent pașii și prospecțiunile, evitând gesturile mari și emfatice, păstrând un fel de distanță legală față de extreme, și sugerând astfel un ideal de echilibru și de luciditate a raportării la lumea cărților și a autorilor lor. În această viață imediată, Eugen Simion se menține de ani buni ca un cetățean luminat, mereu întrebător, angajându-se în dialoguri cărora nu le lipsește, uneori, accentul polemic, dar în aria unor polemici de idei, căci ține să-și afirme răspicat atitudinile, reflecțiile, judecățile privind stările de lucruri din cultura noastră supuse atâtor crize și agresiuni și în noul context al „economiei de piață”, dar mai ales în spațiul dezbaterilor literare și mai larg intelectuale foarte adesea agitate, nervoase, excesive. Luările sale de poziție nu sunt deloc comode pentru multă lume, replicile sale date cu fermitate, de pildă, unor „revizuiri” literare postdecembriste, cu angajări prea frecvent pasionale și cu înclinări maniheiste, nu sunt primite cu seninătatea de toată lumea, cum nici refuzul unor angajamente politice partizane nu e pe placul tuturor. Criticul, înclinat spre reconcilieri nuanțate, le răspunde, convingător pentru unii, mai puțin convingător pentru alții, care-i reproșează tocmai „apolitismul” pentru care a optat, răspunde nu o dată că socotește ca fiind profund nocivă imixtiunea politicului în scrisul literar și că preferă să apere demnitatea scrisului… scriind, adică în spațiul care-i este propriu. Într-unul dintre dialogurile din ultimii ani, dă de altfel următoarea replică: „N-am avut curajul să-mi dau foc în piața publică, dar mi-am asumat curajul mai modest să scriu cu încăpățânare despre scriitorii români de azi și să fac, astfel, ca instituția literaturii să funcționeze într-o lungă epocă. O epocă deloc idilică. N-am fost singurul, de bună seamă”. După două decenii de când au fost rostite, asemenea propoziții tind să-i dea mai degrabă dreptate scriitorului Eugen Simion care, retras programatic în sfera sa de activitate specifică, n-a pierdut deloc vremea: a scris într-adevăr cărți, și nu puține, care atestă o energie creatoare parcă și mai mare, ațâțată tocmai de urgențele momentului, asociate unei voințe de construcție culturală impunătoare. Refugiul din vremea dictaturii comuniste, „evaziunea” în estetic, așa de profitabile pentru ceea ce s-a numit „rezistența prin cultură”, își au acum echivalentul în aceste încercări de regăsire și salvare de sine în fața altor soiuri de agresiune, în sfera scrisului, în cultivarea propriei grădini, cum spune o formulă celebră. A reușit, astfel, ca membru al Academiei Române, al cărei președinte a fost în două legislaturi succesive, să concretizeze câteva mari proiecte considerate de alții ca pur idealiste, cum este editarea celor 37 de volume de manuscrise eminesciene, visată de Constantin Noica în vremea dictaturii, salvând un prețios tezaur național, întreprindere nu lipsită de temeritate, primită în mod ciudat de unii confrați cu o nefirească ostilitate. A izbutit să ducă la capăt publicarea celor șapte masive volume din Dicționarul general al literaturii române, cel mai cuprinzător de până acum înfăptuit la noi, urmat de două tomuri de dicționar esențial, și având într-o fază avansată de pregătire o a doua ediție, adăugită și revizuită. A încercat și a reușit, de asemenea, în condițiile în care o mare editură ca Minerva, singura realizatoare de ediții critice de la noi, a fost distrusă printr-o privatizare iresponsabilă, să publice o impunătoare serie de „Pleiade” românești, colecția de „Opere fundamentale”, a Fundației Academice pentru Știință și Artă, ajunsă astăzi la peste o sută cincizeci de volume, majoritatea cu studii introductive proprii. A coordonat altă suită de volume de Cronologie a vieții literare românești, realizată de colective de cercetători din cadrul Institutului de Teorie și Istorie Literară „G. Călinescu”, a editat revista Caiete critice, iar ca director al acestui institut este pe cale să dea viață și altor proiecte de mare însemnătate pentru cultura română. A răspuns, așadar, întâmpinărilor ostile, criticilor neîntemeiate și de rea-credință, „cu cărțile pe masă”, menținându-se în continuare în prim-planul criticii literare românești și oferind un exemplu impresionant de creativitate și de energie edificatoare. A construi cultură în vremile noastre atât de nevoiașe, când creația spirituală tinde să fie tot mai marginalizată de o politică culturală eronată, pe fundal „mondializant”, cu agresiunile zilnice ale așa-zisei culturi a divertismentului, nu e un fapt oarecare, ci trebuie apreciat la dreapta lui valoare, meritând din plin elogiul nostru. Iar Eugen Simion este prin excelență un mare constructor de cultură durabilă.
Gestul pe care îl face astăzi Universitatea „Babeș-Bolyai” acordându-i titlul de doctor honoris causa este doar unul dintre actele de recunoaștere a valorii sale, a unei reputații consolidate în timp. „Valahul”, cum îi place să se definească uneori, surâzător-ironic, când intră în dialog cu vreun ardelean, e chemat, astfel, și să se reîntoarcă pe urmele strămoșilor săi transilvani, înregistrați de biografia sa, de care este, de altfel, foarte apropiat – dacă respectăm formula unor caracterizări tradiționale – prin gravitatea și seriozitatea angajării vizând lucrul bine făcut și dus, consecvent, până la capăt. Iată că prahoveanul format în lumea lui Caragiale contrazice categoric un clișeu încetățenit inerțial, căci printre atâtea extreme relativizări și „prises à la légère” atribuite acelui univers de sensibilitate s-a modelat o personalitate deloc caracterizabilă prin ușurătate și frivolitate, ci dimpotrivă, puternic înzestrată cu un înalt simț al răspunderii, obstinată să-și înfăptuiască proiectele proprii, atașate organic eforturilor exemplare de zidire și înnoire a culturii românești de astăzi. În numele Facultății de Litere, al întregii comunități academice clujene, îi urez bun-venit pe această cale a regăsirii unor rădăcini străvechi, dar și a comuniunii sufletești și intelectuale cu slujitorii cei mai fideli, în cetatea noastră, ai spiritualității naționale.
 Prof. univ. dr. Ion POP