Vocația unității
Prin Academia Română, înființată în 1866, se împlinea predicția lui Mihail Kogălniceanu, făcută în 1843, când, la deschiderea cursului de istorie națională la Academia Mihăileană din Iași, acesta definea patria ca toată acea întindere de loc unde se vorbește românește. Academia a început să facă o țară unitară din învățații tuturor locurilor unde se vorbea românește. În 1866-1867, membrii noii instituții erau savanți și oameni de cultură români din toate provinciile românești care urmau să se alăture României la 1918. Până la Marea Unire, transilvănenii, bucovinenii și basarabenii și-au dat măsura valorii lor intelectuale, a capacității de creație, a talentului organizatoric, a vocației europene. Astfel, istorici precum Papiu-Ilarian, Eudoxiu de Hurmuzachi, Vasile Maniu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Densușianu, Ioan Pușcariu, Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul, Augustin Bunea, Ioan Mihaly de Apșa, Ion Nistor, Ioan Lupaș, Alexandru Lapedatu, Silviu Dragomir, Ioan Ursu, folcloriști ca Simeon Florea Marian, Enea Hodoș, botaniști ca Florian Porcius, literați și filologi ca Iosif Vulcan, Sextil Pușcariu, Ioan Bianu, Ioan Slavici, George Coșbuc, Ovid Densușianu, Gheorghe Bogdan-Duică, Octavian Goga, medici ca Victor Babeș, teologi ca Ioan Micu Moldovanu sau Andrei Șaguna, proveniți din provinciile ocupate de imperiile vecine, au intrat oficial sub cupola înaltului for înainte de 1918. Transilvănenii August Treboniu Laurian (în două rânduri, al doilea președinte al instituției, după Ion Heliade-Rădulescu) și George Barițiu fuseseră chiar președinți ai Academiei, Cipariu, Barițiu, Hasdeu, Victor Babeș, Ioan Bogdan, Onciul – vicepreședinți, iar Laurian – primul său secretar general. Revelator este cazul gimnaziului și liceului român din Brașov – „Școalele Centrale Române Greco-Ortodoxe“, viitorul liceu și apoi colegiu național „Andrei Șaguna“ – care dăduseră Academiei Române până la Unire câteva nume de rezonanță dintre profesorii lor: un membru fondator, teologul și istoricul Gavril Munteanu, apoi istoricul și clasicistul Ioan Meșotă, scriitorul Virgil Onițiu, poetul și folcloristul Andrei Bârseanu. Vor urma în epoca interbelică și ulterior mulți alții.
Împreună cu universitățile moderne din Iași și București, fondate de Alexandru Ioan Cuza la 1860 și, respectiv, 1864, cu ASTRA (pornită în Transilvania la 1861) și cu alte organizații similare din provinciile înstrăinate și cu anumite instituții de profil din țară, Academia Română a desfășurat, încă de la întemeiere, o adevărată operă de educare a poporului în spirit național. Mijloacele principale au fost limba română, literatura, istoria națională, etnografia și folclorul, dar și științele, puse toate în serviciul națiunii române, care avea nevoie stringentă de un „adăpost“ pentru toți românii, adică de statul național. Învățământul primar, secundar și superior – organizate așa de clar și de eficient prin reforma școlară (concretizată în legea instrucțiunii publice) a lui Cuza – au fost ghidate după 1866 de către Academie, care a știut să traseze calea unei educații naționale de nivel european. Sistemul a fost mult îmbunătățit apoi prin noua reformă școlară a lui Spiru Haret, membru al Academiei Române, ale cărei acte principale s-au derulat între 1898 și 1904.
La 30 martie 1879, printr-o lege specială, Societatea Academică Română a fost decretată instituție națională cu numele de Academia Română, funcționând ca for al moralității și independenței științifice. Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. De atunci, Academia Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică.
La ședința solemnă a Academiei din 14 mai 1919 au fost prezenți și Regele Ferdinand I, președinte de onoare al ședinței, Regina Maria și Prințul Moștenitor Carol. În cuvântul de deschidere, Regele a spus, printre altele: „Evenimentele războinice ne-au împiedicat să prăznuim, așa cum am fi dorit, în anul 1916, jubileul Academiei Române. O putem face azi cu inima recunoscătoare către Pronia cerească, când visul atâtor generații de vrednici Români s-a înfăptuit“.
În mai multe ședințe plenare din luna iunie 1919, plenul Academiei, la propunerea secțiunilor, a ales ca membri plini, dintre transilvăneni, pe Gheorghe Bogdan-Duică (1866-1934) și Octavian Goga (1881-1938) la secția literară (4 iunie), ca membri corespondenți pe Ion Agârbiceanu (1882-1963) și Onisifor Ghibu (1883-1972), pe Zenovie Pâclișanu (1886-1957) și Ștefan Meteș (1887-1977) la secția istorică (5, 7 iunie). Academia Română a conferit înaltele titluri de membri de onoare și unor oameni politici transilvăneni, remarcați pe tărâmul luptelor politico-naționale, sau acelora care au contribuit la propășirea prin cultură a popoarelor cărora le aparțineau: Gheorghe Dima (1847-1925), Miron Cristea (1868-1939), Vasile Goldiș (1862-1934), Valeriu Braniște (1869-1928), Iuliu Maniu (1873-1953), Friedrich Teutsch (1852-1933) (7 iunie) și Vasile Suciu (1873-1935) (11 iunie).
„Poemele luminii“
În ciuda marilor dificultăți legate de criza de la finele Primului Război Mondial și de integrarea provinciilor istorice în Regatul României, Academia Română începea în 1919, odată cu Poemele luminii ale lui Lucian Blaga, cea mai înfloritoare perioadă din istoria sa. Țara trecea prin momente unice: teritoriul său crescuse mai mult decât de două ori; cu alte cuvinte, se părea că nu provinciile se uniseră cu România, ci că România se alăturase provinciilor. Era un preaplin de realizări teritorial-demografice și spirituale, existând riscul ca acest preaplin să se reverse. Se auzeau voci, mai ales din partea unor state din jur, frustrate de marile pierderi suferite, voci care susțineau că România nu va fi capabilă să administreze în chip european și să integreze noile teritorii și populații, că nu va putea organiza temeinic imensul stat. Mai grav, se spunea că, sub aspect intelectual și cultural, „provinciile mai avansate“ din Vest nu vor putea fi tratate la nivelul cerut, că nu se vor putea întreține universități și instituții academice românești, românii – supuși de o istorie întreagă altora – neavând capacități și abilități de acest gen. A fost exemplar răspunsul clasei intelectuale românești în acest sens, mai ales efortul Academiei Române, care a trimis la Cluj, Cernăuți, Timișoara pe cei mai importanți membri ai săi, pentru organizarea vieții academice românești din aceste locuri. Universitatea din Cluj (refondată la 1919) a fost unul dintre exemplele cele mai strălucite de organizare a vieții științifice românești la cel mai înalt nivel, cu eforturile conjugate ale vârfurilor vieții intelectuale din întreaga țară. Dintre transilvănenii cei mai cunoscuți care au devenit membri titulari ai Academiei între cele două războaie mondiale, îi menționăm pe Silviu Dragomir (1928), Lucian Blaga (1936), Nicolae Drăganu (1939) și Liviu Rebreanu (1939). Membri corespondenți au fost Romulus Cândea (1929), George Giuglea (1936), Tiberiu Brediceanu (1937) ori Sabin Manuilă (1938). Împreună cu ceilalți, primiți anterior, ei au intrat în concertul cel mare al națiunii române, sporind mereu latura sa erudită. Silviu Dragomir a dus mai departe preocupările de slavistică preluate de la un alt ardelean, Ioan Bogdan, și a creat Centrul de Studii și Cercetări privitoare la Transilvania, cu periodicul său Revue de Transylvanie. Romulus Cândea, făuritorul Institutului de Istorie și Limbă al Universității din Cernăuți, este și întemeietorul Muzeului Etnografic din Cluj și al secției sale în aer liber din Hoia. Nicolae Drăganu a pus toponimia și onomastica în legătură cu studiul trecutului național, iar colegul său George Giuglea a organizat un lectorat de limbă spaniolă la Facultatea de Litere din Cluj. Tiberiu Brediceanu s-a numărat printre ctitorii Operei Române, Teatrului Național și Conservatorului din Cluj, iar Sabin Manuilă, medic, demograf și statistician, a organizat Spitalul de Copii al Universității din Cluj și s-a afirmat ca unul dintre cei mai importanți specialiști în studiul populației din anii interbelici. Lucian Blaga a făcut la Academie „elogiul satului românesc“, iar Liviu Rebreanu a adus, sub aceeași cupolă, „laudă țăranului român“. Membrii transilvăneni ai Academiei Române interbelice nu și-au dezmințit vocația de ctitori și de organizatori, pe de o parte, și nici calitatea de prețuitori ai valorilor naționale românești, ai unității și libertății naționale, pe de alta. La fel au decurs lucrurile și în Bucovina, unde a înflorit prestigioasa Universitate din Cernăuți și, parțial, în Basarabia, care s-a alăturat țării unitare cu cel mai mare handicap, cauzat de înapoierea endemică în care fusese menținută de regimul țarist.
Țara de țărani
Provinciile unite au adus de la început în Academie țara profundă, la început doar virtuală în raport cu regulile artificiale ale unei lumi aleatoriu sau strâmb alcătuite, foarte reală pentru locuitorii săi. Iar Academia Română, în ciuda rolului său de for cultural și științific suprem, de ateneu erudit – sau, poate, tocmai de aceea – a simțit mereu România simplă, aceea a țăranilor. Când s-a format în 1866, dar și când și-a sărbătorit jubileul în 1916-1919, Academia era elita intelectuală a unei țări de țărani. De altminteri, așa a fost în mai toată istoria noastră, de aceea numele dat tuturor locuitorilor țării, adică numele de țăran, înseamnă în limba română și agricultor, sătean. A fost o vreme când toate țările noastre erau formate din săteni și agricultori. Așadar, nu este o întâmplare, o coincidență sau un capriciu de literat faptul că Rebreanu și Blaga, sub cupola înaltului for al Academiei, au evocat și invocat țăranul și satul, ori că Iorga a văzut esența istoriei Transilvaniei în satele și preoții săi (vezi inspirata sa carte Sate și preoți din Ardeal). Majoritatea membrilor Academiei proveniți din Transilvania (dar și din celelalte provincii reunite abia la 1918) erau fii, nepoți sau strănepoți de țărani sau de preoți-țărani. Era cel mai frumos certificat de nobilitate pe care l-au adus țării celei mari care se făcea sub ochii lor. Din țărani, au ajuns treptat, prin muncă stăruitoare – știau de la Vergiliu că labor omnia vincit improbus – să mânuiască cele mai subtile concepte filozofice și istorice, să vorbească mai multe limbi, să inventeze mecanisme și medicamente sau să formuleze teoreme complicate. În epoca interbelică, Academia Română a fost ca țara însăși, a cărei chintesență era: a trăit cu frenezie marea împlinire, fără complexe și fără rețineri, cu convingerea că „se potolise furtuna“ (cum spusese la Cluj, cu glas tunător, Zaharia Bârsan) și că venise timpul „poemelor luminii“ (cum scrisese Blaga).
Rosturile Academiei Române astăzi
Academia Română a suferit mult după Al Doilea Război Mondial – ca toate instituțiile tradiționale românești –, fiind în pericol de a fi înghițită de malaxorul comunist, inițial internaționalist proletar și apoi naționalist. Cele trei decenii postcomuniste nu au fost, din păcate, în măsură să redea rostul plenar al Academiei, dar măcar au salvat instituția de la moarte. Azi Academia este forul suprem de consacrare a valorilor intelectuale din România și de promovare a cercetării la cel mai înalt nivel. Cele mai multe academii din țările europene s-au înființat ca societăți savante, prin care se cinstea performanța științifică și se cultiva creația intelectuală de cel mai înalt nivel. Altele, s-au creat spre a fi (și) instituții de cercetare de elită, cu institute și centre de investigare a realității în toate domeniile. Altele, în fine, au fost instituții de educație superioară, în genul universităților de înalte studii, fapt pentru care unele universități de astăzi continuă să se numească academii. Academia Română, cu o istorie și o experiență așa de îndelungate, reunește toate cele trei obiective: este deopotrivă for de consacrare a valorilor intelectuale și de erudiție de cel mai înalt nivel, for de cercetare științifică și de creație (cu peste 70 de institute și centre specializate) și instituție de învățământ superior, cu misiunea de a acorda titlurile de doctor și doctor abilitat.
Vreme de aproape un secol, până la impunerea regimului comunist, Academia Română s-a bucurat de cel mai înalt prestigiu, a fost un adevărat barometru al vieții spirituale românești, încât nu exista personalitate mai importantă care să nu lase instituției noastre nu doar zestrea culturală cea mai de preț (manuscrise, biblioteci, colecții de artă, de antichități etc.), ci și avuții materiale (case, pământuri, fundații etc.) necesare bunei sale funcționări. Academia de astăzi funcționează pe baza unei legi, destul de imprecise și lacunare, străduindu-se să-și îndeplinească menirea, deși este supusă diverselor provocări, deși se atentează permanent la statutul său, deși este adesea subminată de către unele autorități politice din stat. Instituția – care și-a dovedit pe deplin necesitatea de-a lungul istoriei – trebuie să rămână singura instituție de consacrare supremă și de cercetare avansată susținută necondiționat de stat. Scopurile principale ale Academiei rămân cele care au definit-o dintotdeauna: consacrarea excelenței și derularea cercetării de vârf. Dar mai există o prioritate, uitată intenționat de unele organisme centrale ale statului, anume rolul Academiei de factor al echilibrului din societate, precum și rostul Academiei de a avea poziții constructive în societatea românească și în comunitatea mondială. Academia are menirea de a oferi expertiză în toate domeniile științei, artei, culturii, creației, dar și în ceea ce înseamnă mersul societății în general. Academia elaborează diagnoze ale prezentului și prognoze ale lumii ce va să vină, Academia construiește viziuni privind protecția mediului, privind gestionarea avuției naționale, privind cadrul legislativ coerent, privind sănătatea și educația națiunii. Cu alte cuvinte, parafrazând un vechi proverb latin, nimic din ceea ce este omenesc și românesc nu trebuie să-i fie străin Academiei. Firește, pentru îndeplinirea acestor roluri, Academia trebuie să fie și ascultată, respectată, sprijinită.
Proiectele de viitor ale Academiei sunt foarte multe și toate sunt legate de cultura națională, de cercetarea științifică, de spiritualitatea românească și de bunul mers al țării în general. Ne preocupă buna funcționare a instituției, reașezarea sa pe locul care i se cuvine, curmarea neînțelegerilor endemice din sânul societății românești, recunoașterea prestigiului celor mai valoroși intelectuali români.
Sechelele trecutului ca stimulent pentru prezent
Din păcate, Academia nu se poate concentra întotdeauna pe realitățile intelectuale, pe de o parte, din pricina sechelelor regimului de dictatură, pe de alta, din cauza nesiguranței și neașezării din perioada postcomunistă. În 1948, Academia Română a fost privată de toate bunurile sale, lipsită de unii dintre cei mai valoroși membri ai săi (peste 100 de membri au fost excluși, arestați, cercetați, închiși, uciși în detenție etc.), obligată să supraviețuiască într-un regim totalitar și chiar să facă unele compromisuri spre a nu fi distrusă complet. Pe de altă parte, ca orice alcătuire omenească, nici Academia nu este perfectă, fiind supusă și ea unor erori. Toate acestea au lăsat sechele în funcționarea instituției, iar unele dintre ele se văd până azi. De exemplu, spre deosebire de alte instituții similare din țările din jur, Academia Română a beneficiat de-a lungul timpului de donații substanțiale din partea unor membri, a unor mecenați (români, evrei, greci, armeni etc.), a unor iubitori de cultură, a Casei Regale Române. La 1989, când Academia și-a reintrat în drepturi, după mai bine de patru decenii de privațiuni, statul nu a înapoiat instituției decât o parte mică din ceea ce îi aparținuse de drept. Restul bunurilor au trebuit recuperate pe calea justiției, prin procese îndelungate și costisitoare. Acest imens efort – neîncheiat încă – a secătuit Academia de bani și de energii. Academicienii nu sunt pe lumea asta ca să lupte cu legile nedrepte și cu mașinațiunile răuvoitorilor. În consecință, în ciuda legendelor care circulă, Academia nu are fondurile necesare ca să existe demn, pentru că proprietățile care ar putea-o ajuta sunt secătuite, ruinate, parțial distruse, încă înstrăinate etc. Cu toate acestea, ca pasărea Phoenix care renaște din propria cenușă, Academia face eforturi uriașe ca să existe demn și ca să-și îndeplinească menirea. De exemplu, pentru Centenarul Marii Uniri, membrii Academiei și cercetătorii din institutele și centrele sale au elaborat aproape 40 de volume cu evoluția în timp a tuturor domeniilor de cercetare și de creație, mai ales în ultimul secol. Alte admirabile lucrări se vor adăuga celor peste 250 de volume din colecția clasicilor literaturii române și universale, scoasă prin strădania acad. Eugen Simion de către Fundația Națională pentru Știință și Artă (de sub egida Academiei). Alte sute de cărți vin să întărească starea de veghe asupra limbii, literaturii și istoriei naționale și să detalieze ceea ce s-a publicat deja, adică Marele Dicționar al Limbii Române (Dicționarul Tezaur), dicționarele literaturii române și Istoria Românilor (tratat), apărută în zece volume masive. Prin urmare, proiectele Academiei Române sunt totuna cu marile întreprinderi ale culturii naționale.
Educația este un domeniu fundamental în orice societate civilizată pentru că ne asigură hrana spiritului. Dacă ne îngrijim numai de hrana trupului, vom trăi, dar nu ca ființe umane. Umanitatea există prin educația din familie, din școală (școli) și prin educația făcută de-a lungul întregii vieți. Educația este bazată pe cultura generală a unei comunități, iar Academia consacră valorile esențiale din științe și arte, oferind societății repere etice și estetice.
Academia Română participă activ la dialogul internațional de profil și are acorduri de colaborare cu numeroase academii din întreaga lume. Face parte și din uniuni internaționale ale academiilor europene și mondiale. Impactul Academiei Române este proporțional cu impactul țării noastre în lume. Academia nu poate face minuni, nu poate face „imagine“ bună mereu din moment ce realitățile sunt așa cum sunt. Ca să reflecți bine țara este nevoie să existe acel bine în realitate. Avem savanți admirabili, unii dintre ei primii la nivel mondial în științele lor. În mare parte, deși sunt membri ai Academiei Române, lucrează pe alte meridiane și asigură gloria altor state și popoare. Știința este însă internațională și este important să ne bucurăm cu toții de roadele ei.
Renașterea Academiei în condiții grele
Regimul comunist a dorit, în faza sa finală și dură, să distrugă Academia Română, din moment ce i-a luat o mare parte dintre atribuții și nu i-a mai permis să primească membri între 1974 și 1989. Academiei i-au fost luate institutele de cercetare, aparatul propriu, a fost creată o așa-zisă academie ideologică, numită „de științe sociale și politice“, ca și alte instrumente fidele regimului, menite să submineze complet venerabila instituție. Academia a pierdut însă, în anii comunismului, cea mai de preț „avere“ a sa, anume autonomia sa ori, cum le plăcea celor vechi să spună, „independența spiritului său“. Academia nu a fost creată de către marii bărbați despre care vorbeam ca să se subordoneze unor mărunte comandamente venite de sus și nici unor instituții politice orgolioase și caduce. Academia Română încorporează esența înțelepciunii acestei națiuni și ea trebuie tratată ca atare. Din păcate, epoca de libertate de după 1989 – sincopată și chinuită, este drept! – nu i-a adus Academiei reala recunoaștere a valorii și nici a statutului său. Au apărut și după căderea comunismului instituții bugetate de stat, menite să copieze și să submineze Academia. Conducerea Academiei s-a zbătut și se zbate ca să obțină fonduri pentru simpla funcționare a instituției, este pusă în situația jenantă de a le explica unor deținători ai puterii (ignoranți ori răuvoitori) ce este Academia și care sunt rosturile sale. Or, ca să-și îndeplinească menirea și să facă față provocărilor interne și internaționale, Academia trebuie nu doar lăsată să funcționeze, ci și sprijinită de societate. Ea nu are nevoie de milă ori de compasiune, ci de respect și demnitate. Sunt, natural, instituții și personalități ale statului care înțeleg asta și care acționează în consecință, dar sunt și răuvoitori. Informația corectă este extrem de importantă în lumea de azi, ca și forma de comunicare a informației. Iar spațiul și timpul au interferat mereu în construirea lumii și a edificiilor naționale. Academia Română reunește astăzi personalități din România și Republica Moldova, reprezentanți ai românilor din afara țării și personalități internaționale de prim rang. Avem datoria în această lume să ne manifestăm ca români, deținători ai identității românești și purtători de mesaje românești. Numai așa vom fi înțeleși și respectați în plan internațional și numai așa vom putea fi adevărați europeni, apărători ai valorilor europene. Lumea este sau ar trebui să fie un concert de națiuni, în cadrul căruia națiunea română a venit cu Maiorescu și Eminescu, a venit cu Hasdeu și Iorga, Aurel Vlaicu și Henri Coandă, cu Enescu și Brâncuși, cu Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Ei au ilustrat lumea românească și prin ea au devenit universali. Academia Română este depozitara acestor imense valori de rezonanță deopotrivă românească și universală.
de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
Articol publicat în Revista Tribuna Învățământului nr 16 – aprilie 2021
