La Bordea, cătun discret al satului Pădureni, comuna Grajduri, nu departe de Iaşi, la somptuoasa reşedinţă de vară a logicianului Petru Ioan, prof. univ. dr. la Universitatea Al.I. Cuza, s-a reunit la jumătatea lunii mai o falangă de intelectuali din două judeţe (Vaslui şi Iaşi), pentru a omagia în posteritate trei mari personalităţi ale spaţiului moldav: acad. Constantin Ciopraga (1916-2009), la centenarul naşterii, prof. univ. dr. Alexandru Husar (1920-2009) şi acad. Valeriu D. Cotea (1926-2016), specialist reputat în domeniul viei şi vinului, monografist infatigabil al podgoriilor Moldovei, trecut la cele veşnice – vai! – cu doar câteva zile înainte de sărbătorirea sa de către Academia Română în calitate de vajnic nonagenar. Toţi cei prezenţi la „praznicul cultural” – cum i s-a spus, cu o formulă spirituală, reuniunii de la Bordea – se simt legaţi prin fire nevăzute de cei trei corifei ai culturii ieşene contemporane fie ca foşti studenţi şi discipoli, fie ca parteneri universitari şi prieteni. A fost de faţă doamna Magda Ciopraga, fiica ilustrului cărturar polivalent, poate cel mai devotat exeget din literatura română al genialului Mihail Sadoveanu.
Pe un hectar şi jumătate, cât măsoară proprietatea profesorului Petru Ioan, vizitatorul ocazional este încântat de priveliştea ce se desfăşoară înaintea ochilor: o casă elegantă, funcţională, cu toate utilităţile civilizaţiei urbane, o alee cu dale, flancată de meri tineri, viguroşi, pe rod, cireşi cu fructe aproape pârguite, pruni, viţă-de-vie, o ciupercărie exotică (discuri de plop, tăiate meşteşugit, în interstiţiile cărora se dezvoltă ciupercile cărnoase pleurotus), un solar acum dezafectat, în care prosperă straturi de ceapă, o livadă cu pomi fructiferi şi o alta cu nuci tineri, iar la capăt un pâlc de arţari de un verde copleşitor, cu iarbă fragedă crescând în voie pe solul mănos. Gospodăria cuprinde anexe cu porci şi purcei vietnamezi, de un negru strălucitor, făpturi semisălbatice şi semidomestice, cu priviri reci, circumspecte, fără nimic din toleranţa molatică a raselor româneşti. Patru câini mari, placizi şi prietenoşi se mişcă agil în spaţii închise şi aşteaptă mângâierile oamenilor.
Amfitrioana noastră, doamna Laura, probabil o altă întruchipare metempsihotică a Laurei lui Petrarca, ne-a mărturisit că patrupezii canini ar trebui să fie mai intransigenţi şi că blândeţea lor nu apără reşedinţa de hoţi. Un foişor şi o masă largă pentru „preludiile” dezbaterii intelectuale au completat cât se poate de fericit scenografia. Ospăţul propriu-zis, din salonul de la etajul I al casei, a fost prefigurat de simboluri creştine: ouă roşii de prepeliţă şi de găină, cozonaci, pască şi, desigur, colacii cu lumânări aprinse. Feţe preoţeşti solemne au oficiat slujba de pomenire în memoria celor duşi. Fie evocator nostalgic, fie cu o rigoare elină, cei prezenţi au schiţat portretele intelectuale ale triumviratului ieşean.
Constantin Ciopraga a fost un universitar pursânge, critic şi istoric literar, monografist, poet şi prozator, animator neobosit al vieţii culturale a oraşului de pe Bahlui. Faţetele multiple ale personalităţii sale se recompun asemenea unui „puzzle” afectiv: aulic, ceremonios, distins, de o civilitate desăvârşită la cursuri, pe culoarele şi în cabinetele universităţii, de o prestanţă monolitică în conclavuri şi reuniuni publice, atent, prevenitor în intimitate. Semnatarul acestor rânduri l-a avut îndrumător al lucrării de licenţă cu peste 40 de ani în urmă. O, tempora!… Am ales atunci – teribilismele tinereţii! – o temă pretenţioasă, cu o cotă sporită de risc: Critica lui Şerban Cioculescu. Îl audiasem pe „Şerban cel Rău” (un mit onomastic; în realitate, criticul era la examene de o gentileţe impecabilă, venită parcă din alt veac) în primul an de facultate, urmărindu-i fascinat volutele ironice, maliţioase, muşcătoare într-un excurs luxuriant în literatura română veche. Riscul potenţial: vivacele Şerban Cioculescu era în anii ’70 la apogeul carierei literare, nu-şi încheiase opera şi oricând putea oferi o surpriză editorială de proporţii. A fi cu bibliografia critică la zi – aceasta era problema sensibilă a unui prezumtiv licenţiat. Dar Constantin Ciopraga, spirit catifelat, prob şi serios, nu a provocat nicio surpriză. El este cel care, peste ani, într-o clipă fastă, a botezat întâlnirile periodice ale oamenilor în acest spaţiu „Academia de la Bordea”.
Alexandru Husar a rămas în memoria posterităţii drept estetician, critic literar, poet şi memorialist, orator impetuos, profesor de vocaţie, un autor lucid şi exigent, care decelează sagace dimensiunea naţională a tradiţiei şi caută fundamentele filozofice ale destinului nostru în lume. Traducătorul a zăbovit atent asupra textelor lirice ale unor autori universali de referinţă: Jorge Luis Borges, Rabindranath Tagore, Arthur Rimbaud, Eugenio Montale, Antonio Machado, Federico Garcia Lorca, Juan Ramon Jimenez ş.a. Cărţile sale (Ars longa, Ideea europeană sau Noi şi Europa, Lecţiile istoriei, Periplu prin memorie, Mioriţa – De la motiv la mit ş.a.) rămân mărturii ale unui destin asumat şi ale unei credinţe.
Valeriu D. Cotea s-a bucurat de o notorietate care a depăşit fruntariile naţionale: un împătimit al domeniului său predilect, oenolog reputat, cercetător cu o mare putere de analiză şi de sinteză, sufletul reuniunilor confraterne. Era atât de popular în aria Moldovei, încât nu exista sărbătoare a viei şi vinului, ori sesiune ştiinţifică, ori congres de specialitate de la care să lipsească. Dispariţia lui atât de bruscă lasă un gol irecuperabil în sufletul contemporanilor.
Prof. univ. dr. Mircea Ciubotaru ne-a propus un periplu în istoria onomasticii şi toponimiei locului, cu argumente ştiinţifice solide, întemeiate pe cercetarea atentă a arhivelor. În letopiseţul lui Neculce se vorbeşte la un moment dat de fântâna Bordei. Mai târziu, un bandit aciuat pe dealul Bordea ataca harabalele cu mărfuri şi, evident, a rămas în scripte şi în memoria colectivă. Conexiunile surprinzătoare referitoare la extensia toponimică, la evoluţia semantică a unor termeni, legendele şi poveştile despre haiduci şi bandiţi au pigmentat expozeul doct al universitarului ieşean. Mucalit din fire, vorbitorul a făcut la un moment dat observaţia că în limba română nu există forma de masculin a substantivului muză şi a propus două variante, spre hazul asistenţei: muzalău şi muzalâc. Ambele soluţii sunt neatestate, deci discutabile. Propunem ca soluţie de compromis masculinul muzoi, prin analogie cu bâzoi (insectă mare care bâzâie). De altfel, sobrietatea manifestării a fost deseori intersectată de replici, aluzii şi sugestii vesele.
Adrian Grăjdeanu, redactor-şef al revistei Scârţ, mensual al Societăţii literar-umoristice „Academia Liberă Veche Păstorel – Iaşi”, a delectat asistenţa cu savuroase producţii versificate (epigrame, madrigaluri şi satire), reconfirmând vocaţia comică indestructibilă a românului. Între invitaţii Academiei de la Bordea s-au aflat: acad. Constantin Toma, prof. Liviu Călcâi (ale cărui şarje umoristice au rezonat fericit cu acelea ale confratelui Grăjdeanu), Nicolae Gavriluţă, decanul Facultăţii de Sociologie a universităţii ieşene („Un sociolog cu suflet de filosof”, cum se exprima amfitrionul), prof. Antonie Dospinescu, de la Facultatea de Teologie Pastorală, geograful şi hidrologul Ion Stănescu, ing. Ştefan Petcovici, specialist în vie şi vin, unii cu iubitele lor consoarte, precum şi scriitorii Theodor Codreanu, Lina Codreanu, Ion Gh. Pricop, Elena Pricop, Petruş Andrei, Livia Andrei, poeta Daniela Oatu ş.a., aceştia din urmă în calitate de mesageri ai judeţului Vaslui.
Consideraţiile docte ale distinsei noastre gazde, prof. Petru Ioan, un enciclopedist blând şi bonom, rafinat şi îndatoritor, frumuseţea peisajului de factură rustică, aerul proaspăt, vegetaţia explozivă, ziua senină, festinul ales şi dialogul antrenant al convivilor au conferit zilei întregi aura unei sărbători spirituale. Dacă destinul ne va fi favorabil, ne vom întoarce cu toţii la Academia de la Bordea.
Teodor PRACSIU