Cum spunea cândva un celebru cântec rock autohton, a mai trecut un an prin noi, a fost și soare, au fost și ploi. Prin noi anul școlar a trecut la fel de agitat și contorsionat ca și cei dinainte, aducându-ne, cu o doză de inedit, o nouă lege a educației (după 12 ani) și o grevă de proporții (după 18 ani). Aș vrea să privesc către aceste evenimente recente ca spre detonatoarele nucleare care au potențialul de a sparge platoșele de birocrație, nepăsare și absurd ale sistemului. Mă tem însă că nu am nimic solid pe care să pot baza această speranță. Modul accelerat, ne­­transparent și politicianist în care a trecut, pe repede-înainte, o lege a educației care a suscitat un interes incomparabil cu al oricărui alt document public de la noi arată fără dubiu că interesul tulbure și, până la urmă neclar, al unor politicieni mediocri (îl număr aici fără ezitare și pe președintele statului) a contat mai mult decât nevoia de a avea un document final așezat, matur, care să fi luat în calcul ma­rile găuri negre profesionale și redutabilele prăpăstii morale ale sistemului. Nu mă aștept ca această lege să poată produce undele de șoc necesare reformelor profunde, ci, mai degrabă, să păstreze intacte vechile structuri instituționale ră­mânând un cadru comod pentru perpetuarea majorității tarelor și problemelor structurale.

Din grevă, la care am participat, nu pot reține ca element pozitiv decât fibra de demnitate care a alimentat permanent săptâmânile de protest, fibră pe care, de ce să nu o recunosc, o credeam moartă și îngropată între munții de hârtie și barocele proceduri birocratice ale sistemului. Judecând însă la rece, nu văd nici aici motive majore de optimism. Pe termen mediu și lung vom vedea dacă creșterea salariilor la angajare va determina o absorbție substanțială a absolvenților cu potențial în sistem și dacă forța demonstrată în acele zile va face ca guvernele României să manifeste mai mult respect pentru profesorimea României. În rest, nu găsesc motive temeinice pentru care să cred că vom vedea schimbări majore de practică sau de mentalități. Și totuși, felul în care privim educația este critic pentru drumurile pe care o vom apuca în anii ce urmează.

Profesorul Mircea Miclea recomanda cândva ca, periodic, chiar dacă nu neapărat foarte des, fiecare dintre noi să stea și să se întrebe ce îl motivează să facă meseria asta, care sunt valorile pe care își întemeiază practica, dacă idealurile și motivele lui profunde mai sunt actuale sau trebuie reformulate sau chiar schimbate. La rândul meu am înțeles recent că a venit, în ceea ce mă privește, momentul unei astfel de analize. Am dus mereu în clasă, vreme de două decenii, valorile în care cred și filosofia mea privind educația. O filosofie clasic-umanistă, deloc originală, dar solidă și venerabilă cultural.

Pentru mine, a educa a însemnat mereu a practica o artă a moșirii în sens socratic, o artă a stimulării organice a potențialului fiecărei ființe umane de a deveni o personalitate complexă și completă, armonioasă în limitele umanului, adaptată social și responsabilă politic. Am văzut mereu cultura ca reprezentând singurul mediu complex al acestei ­antopopoieze și am practicat un sincretism al mijloacelor cu valențe pedagogice. Am folosit reperele culturale majore ale umanității pentru a da profunzime și amploare acestui proiect. Am evitat su­­perficialul neoumanismului pop al dezvoltării personale, am evitat excesele optimismului ignorant. Pentru mine, na­tura umană ar fi rămas mereu incomprehensibilă și fals construită dacă nu i-aș fi citit pe maeștrii ororii, de la, citez la în­­tâmplare, Nadeja Mandelștam, Evghenia Ghinzburg sau Primo Lévi până la Kafka sau Cormac McCarthy. N-aș fi înțeles mare lucru despre dialectica tulburătoare a luminii și întunericului din oameni fără a citi, măcar în parte, marea literatură a lumii. Nu aș fi înțeles complexitatea dimensiunii morale fără a vizita filosofiile etice mai vechi sau mai noi. Pe scurt, nu am conceput și nu cred că aș fi putut concepe vreodată actul pedagogic decât ca pe unul profund și intrinsec cultural, un act la capătul căruia scânteia umanității din fiecare individ va fi fost hrănită și ajutată să crească.

Și totuși, idealul meu umanist, viziunea mea și instrumentele mele fundamentale sunt azi contestate din toate direcțiile. Nu e ușor de văzut, nu e ușor de avut această revelație. Pe de o parte, pentru că există în noi o pornire kafkiană de a servi procesele care ne aneantizează, de a ceda automatismelor și fluxurilor fără a le chestiona. Pe de altă parte, pentru că această criză a lumii umaniste nu e chiar evidentă dacă luăm în serios limbajul oficial la nivel european al competențelor pedagogice sau chiar idealul educațional național, așa cum e definit de legea învățământului preuniversitar.

Aceste finalități asumate oficial funcționează încă în cadrul cultural al umanismului clasic, visând și vizând o integrare fericită a științei, antreprenoriatului și culturii umaniste într-un cadru pluralist, integrator și tolerant. Timpul va arăta în bună măsură cât din acest ideal educațional este utopic și pur ideologic. Personal, îl văd ca pe un cadru axiologic suficient de generos pentru a susține încă o vreme o educație umanistă. Pe de o parte, la firul ierbii, resimt declinul pe­dagogiei umaniste în numeroase feluri. Pe de altă parte, prin emergența unei culturi a virtualului care schimbă ontologic și epistemic generații întregi cu o viteză uluitoare, prin prezența unui decalaj pe cale să devină insurmontabil între generațiile de nativi digitali și noi, profesorii lor, prin contestarea filosofică tot mai pronunțată a cadrului teoretic al umanismului, fie de pe poziții postumaniste, fie transumaniste, prin emergența unei culturi a rețelei (de rețele), care contestă la bază tocmai premisele umanismului metafizic și, nu în ultimul rând, printr-un orizont neoindustrial al eficienței și calculului în procesele educative. În ceea ce ne privește se adaugă factori endemici cum ar fi incapacitatea școlii românești de a se ridica la nivelul provocărilor lumii de azi, de a-și motiva mulțumitor elevii și profesorii, distructiva cultură a rezultatului, darwinismul social mediat de instituțiile statului, tocmai cele chemate să-l dilueze.

Un nou an școlar bate la ușă. Cunosc cât se poate de bine capacitatea noastră, a profesorilor, de a ne reveni și de a ne re­­compune în decursul celor câteva săptămâni de vacanță reală. Cunosc prea bine sâmburele de bucurie și de potențial cu care întâmpinăm noul an, frenezia cu care-i amușinăm ghemul de potențialități, hotărârea reînnoită de a încerca mai mult, mai bine, altfel. Fără aceste calități de pasăre Phoenix n-ar exista probabil suficientă forță pentru a deplasa an de an bolovanul sisific al educației. Și totuși nu mă pot împiedica să îmi amintesc, în finalul textului meu, de memorabilele vorbe ale lui George Santayana: un fanatic e un ins care își dublează eforturile atunci când a uitat scopul. Să nu hrănim cu entuziasmul nostru mereu reînnoit absurdul unui sistem kafkian și ineficient ca o boală autoimună. Să nu transformăm energia noastră bună în combustibilul unui fanatism cinic și depresiv, să nu ducem mai departe, ca niște funcționari ai absurdului, ceea ce ne schilodește de atâta timp.

Să ne oprim o clipă, să tăcem și să privim adânc în noi. Să ne dublăm eforturile numai după ce ne vom fi amintit care e scopul. Să ne întrebăm, înainte de prima zi de școală, înainte să ni se aștearnă în față lungul și zgomotosul drum al fiecărei zile, de ce mai facem ce mai facem, care ne sunt valorile și ce ne motivează. Să verificăm dacă putem fi încă tineri pentru că lucrăm cu tinerețea în floare. În fond, cum spunea cineva, succesul înseamnă ca, la vârstă adultă, să nu fi dezamăgit încă copilul care ai fost.

Doru Căstăian – profesor, Liceul de Arte Dimitrie Cuclin, Galați

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 44-45