Concursul pentru funcţiile vacante de directori în învăţământul preuniversitar, organizat în octombrie 2016 de către ministerul de resort al Guvernului tehnocrat condus de Dacian Cioloş, a fost fie un semi-succes, fie un semi-eşec. Depinde de perspectiva din care priveşti lucrurile şi de modul de raportare obligatorie la termenul de referinţă. În varianta optimistă, concursul – controversat cum s-a întâmplat cu atâtea iniţiative româneşti – a adus pe posturi un număr de directori legitimi, iar acesta este indiscutabil un fapt pozitiv. Din unghi pesimist, competiţia n-a rezolvat problema, soluţionând-o cam pe jumătate. Multe şcoli au rămas fără directori şi echipa ministerială care a urmat în strada Berthelot a recurs la clasica soluţie de avarie, neavând altceva mai bun la îndemână: a admis revenirea pe funcţii a foştilor directori în răspăr cu metodologia iniţială. Altfel spus, viaţa a bătut încă o dată regulamentul. Statistica ne spune că aproximativ 600 de directori sunt în această situaţie în arie naţională, dar în august aceştia vor fi invitaţi la un nou concurs de competenţă. Învăţământul este un domeniu dinamic, lumea se schimbă sub ochii noştri, directorii înşişi pot rămâne cantonaţi în tipare anchilozate. Ei trebuie evaluaţi periodic, iar cei care nu vor ţine pasul trebuie să se dea deoparte. Nimeni nu se iluzionează că vom ajunge la un statu-quo ideal, dar dacă 90 la sută din directorii noştri vor fi abilitaţi printr-un concurs serios, atunci putem spera la un spor de calitate managerială în educaţie. În toată această dispută în jurul concursului iniţiat de minister a sărit în ochi o evidenţă: exploatarea politică a subiectului. Facem ce facem şi cădem în politic. Nici măcar gropile ecologice de gunoi, amenajate după normele europene, n-au scăpat în anii din urmă de marota politicului. Şi nici nu putem estima – într-un orizont de timp rezonabil – când anume şcoala în ansamblu va scăpa de spectrul politicului, acela inoportun şi nefast.
Dacă primarii României actuale se gândesc, în cadru organizat şi nu în şuete informale, să propună modificarea legii pentru a putea ei înşişi să-şi aleagă viceprimarii, prin extrapolare, de ce nu s-ar putea ca şi directorii de şcoli şi licee să-şi aleagă colaboratorii direcţi? Privind înapoi în timp vom constata că fricţiunile, animozităţile şi tensiunile dintre primar şi viceprimar, respectiv dintre director şi adjunctul său, se pot număra cu zecile şi sutele. Intrigi, delaţiuni, insinuări, reclamaţii, pâra la mai-marii zilei şi uneori litigii rezolvate doar în instanţă, iată gama de conflicte, deschise ori mocnite, generate de conlucrarea cotidiană a celor două perechi de entităţi. Poate că soluţia avută în vedere de primari nu-i chiar atât de fantezistă şi există şanse de materializare legală. Riscul desemnării adjunctului pe criterii de rudenie, de cumetrie, de încuscrire etc. este real, dar poate fi anulat matematic de majoritatea covârşitoare a opţiunilor corecte. În cazul al doilea, colectivele didactice în întregul lor vor putea avea drept de veto dacă adjunctul ales de director ar fi nepotrivit, incompetent, impostor, oportunist, carierist.
Analiştii domeniului didactic, psihopedagogii, experţii în educaţie ar putea să definească în cunoştinţă de cauză condiţia directorului de şcoală astăzi. Este mai presus de orice îndoială că funcţia managerială în educaţie este complexă, stresantă şi plină de răspundere dacă este exercitată corect, moral şi eficient. Fără a spune că este un spirit tragic, un martir, un crucificat, directorul de şcoală are multe obligaţii şi destul de puţine pârghii decizionale.
Un confrate sagace enumera recent în paginile Tribunei învăţământului tipurile de controale la care este supus orice director şi riscurile la care se expune adesea când ia decizii necesare şi inevitabile. ISU, Poliţia, Jandarmeria, Pompierii, ANAF, ISJ, Primăria ş.a. au drept de control, de evaluare şi de sancţionare în cazul unor disfuncţii administrative, subsumabile unei sintagme-cheie: management defectuos. Amenzile nu sunt deloc simbolice, iar perpetuarea stării blamabile potentează sancţiunile. Directorul este supus presiunilor – legitime ori neortodoxe – din partea părinţilor elevilor, care se arată din ce în ce mai emancipaţi şi mai exigenţi. Călători şi staţionari prin Europa civilizată, aceşti părinţi îşi cunosc azi mai bine drepturile şi solicită asistenţă educaţională de calitate, obiectivitate, toleranţă maximă faţă de propriile odrasle şi intoleranţă faţă de cei ce atentează la libertatea de mişcare şi de acţiune a copiilor lor. Spirite justiţiare şi uneori vindicative, părinţi egoişti şi posesivi ameninţă directorii cu sesizări la forurile superioare ori cu chemarea presei la faţa locului. Tactul, dialogul comprehensiv, gestionarea corectă a situaţiilor conflictuale pot ajuta la soluţionarea diferendelor, condiţia obligatorie fiind aceea a receptivităţii de ambele părţi. Altminteri, tensiunile pot degenera în conflicte deschise, ceea ce impune arbitrajul instituţiilor superioare. Un bunic inclement, fost cadru didactic, a făcut un tapaj enorm, nefiind de acord cu dirigintele desemnat la clasa nepotului (clasa a V-a), a ridicat tonul la director, a proferat insulte, a ameninţat cu o audienţă la Ministerul Educaţiei (sic!), apoi s-a mai potolit, dar nu înainte de a-şi deversa umorile într-o gazetă locală. Un exemplu din multele posibile.
Cum ar trebui să fie directorul ideal? (O ficţiune frumoasă, ca toate ficţiunile.) Un om integru, un profesionist competent, un european în atitudini şi reacţii, capabil de relaţionare empatică, un comunicator abil şi sincer, un negociator catifelat şi ferm, un om cu un orizont cultural larg, un „fanatic“ al respectării legii, un coleg tandru şi ocrotitor pentru celelalte cadre didactice, un „părinte“ atent cu elevii săi, un mentor şi un confident şi peste toate un vizionar altruist, capabil să-şi depăşească subiectivităţile şi să-şi reprime impulsurile autoritariste. Unde vom găsi oamenii care se pot apropia de acest model standard? A fi sau a nu fi director? Aceasta-i întrebarea.
Teodor Pracsiu