A fi sau a nu fi de acord

În urma repetării unor exerciţii de tipul răspundeţi, marcând cu adevărat sau fals, sau sunteţi de acord cu…? la care elevul răspunde cu sunt de acord, nu sunt de acord cu… am constatat că s-a format la unii dintre elevi un tip de matrice de răspuns, pe care o folosesc frecvent pentru a ieşi din încurcătura de a formula un punct de vedere despre o anumită temă. Mai surprinzător este că nici atunci când li se atrage atenţia despre irelevanţa de a se declara sau nu de acord, despre faptul că nu despre asta ar fi vorba, poate chiar că e nepoliticos să se exprime astfel, totuşi îşi susţin părerea ca şi cum ar apăra dreptul de a avea opinii ca un drept legitim la libera exprimare. Egoul se dilată, cel în cauză îşi imaginează că deţine puteri nebănuite, că de opinia respectivă depinde mersul spre bine al lucrurilor în viaţă.
Uneori, pentru a sprijini comunicarea didactică, profesorul acceptă formularea acordului sau dezacordului ca ceva analog unei introduceri uşor stângace, dar solicită imediat argumente care să o susţină. Dar elevul, contrariat de insistenţa profesorului, dă de înţeles că ar fi trebuit să fie totuşi suficient că s-a pronunţat; la ce argumente să se mai refere?
Simplificând, activitatea din timpul orelor la clasă ar putea fi asemenea aplicării unor sondaje de opinie: sunteţi de acord cu egalizarea vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi? Elevii şi-ar exprima cu autoritate acordul sau dezacordul şi gata, misiunea a fost îndeplinită, obiectivele didactice au fost atinse.
O aşteptare în aceeaşi direcţie ar fi ca, eventual, aşa să se desfăşoare şi examenul de bacalaureat. Cerinţa este de tipul: Prezentaţi un punct de vedere personal referitor la…
Când li se explică faptul că exprimarea unui punct de vedere personal, în contextul tratării subiectelor într-un examen, trebuie să constituie un bun prilej de a corela informaţii ştiinţifice cu date din realitatea socială contemporană, asupra cărora să fie formulată o opinie, unii dintre elevi par să fie surprinşi, chiar contrariaţi. Mai mult, sunt miraţi că prezentarea punctului de vedere personal include atât exprimarea opiniei pe care o avem, cât şi justificarea acesteia.
Oricine poate formula puncte de vedere diverse, dar nu oricine reuşeşte, pe baza acestora, să obţină un punctaj dezirabil, conform unui barem, într-un examen naţional.
Impresia generală este că elevul capabil îşi dă acordul sau nu pe anumite teme şi de aici rezultă că deţine competenţe, şi-a format atitudini în raport cu sistemul de valori, face abil transferul de informaţii în contexte diferite de semnificare, gândeşte critic.
Totodată, îşi exercită dreptul de cetăţean de a avea o opinie în orice domeniu de activitate, că doar trăieşte într-o societate democratică, unde statul de drept îi garantează libertatea de exprimare. Pentru că, nu e aşa, libertatea de exprimare reprezintă un drept asociat cu societatea democratică, o libertate asupra căreia presa a insistat după anii ʼ90. Întrebaţi fiind care este principala caracteristică a unui regim democratic, mulţi dintre elevi răspund invocând libertatea de exprimare. Toată lumea ştie asta şi argumentarea se articulează coerent, ca de la sine în această direcţie.
Să ne oprim, de exemplu, la o cerinţă de tipul: Formulaţi un punct de vedere personal referitor la perspectiva filosofică prezentată în textul lui Lucian Blaga. Iar elevul răspunde: Eu nu sunt de acord cu ce susţine Blaga. Adică? Apoi din discuţie reiese că nu este clar ce susţine în fapt Blaga, dar opinia a fost formulată tocmai pentru a atrage atenţia că este dificil să fie înţelese ideile filosofului, mai ales când sunt exprimate într-un limbaj metaforic. Deci, dacă nu sunt uşor de înţeles, este cazul să nu fim de acord cu ele. În felul acesta, problema este clasată, nu ne mai batem capul.
Sau elevul răspunde: Perspectiva susţinută de Blaga este adevărată. În raport cu ce? Cum poate o idee filosofică să fie declarată drept adevărată? Iar elevul se supără de-a dreptul: Păi, dacă am spus că e adevărată, ce nu este clar, nu era răspunsul aşteptat?
La clasele de la profilul real, devin mai clare exemplele de inadecvare dacă se fac trimiteri la legile cunoscute din diferite ştiinţe. Cum sună o formulare de tipul: Eu nu sunt de acord cu legea atracţiei gravitaţionale? Sau: Consider că legea cererii şi a ofertei pe piaţă este adevărată?
Ideea este că preocuparea consistentă pentru aprofundarea semnificaţiei ideilor dintr-un domeniu de cunoaştere academică pare să nu mai fie de actualitate. Mulţi dintre elevi nu mai sunt interesaţi de farmecul ideilor care le sunt aduse spre reflecţie în cadrul lecţiilor. Nu se frământă să aprofundeze mesajul textelor studiate. Trec peste multe dintre cuvintele înţelepte ale înaintaşilor, cu o lejeritate contrariant de firească. Nu-i bate gândul nicidecum.
Ce expresie ciudată: a te bate gândul. Te poate bate vântul. Nu te poate bate părintele, pentru că violenţa nu este o metodă de disciplinare a copilului. Clar, bătaia nu e ruptă din rai. Dar gândul – cum să te bată gândul? Adică să fii preocupat, să te frămânţi, să cauţi înţelesuri şi mai adânci? Chiar să-ţi pese? Ei bine, nu, asta este prea mult.
Exprimarea opiniei este ca un culoar de fugă, deschizi vorba şi pleci grăbit, pentru că, între timp, lucrurile s-au schimbat deja şi este cazul să exprimi o altă opinie. Desigur! De ce să stai să te frămânţi în jurul unui concept? Cine mai are timp de un astfel de efort?
Apoi, prin exprimarea opiniei, se ating în acelaşi timp mai multe repere care dau impresia că lecţia a decurs bine. Elevul este implicat, a participat activ, că doar şi-a exprimat punctul de vedere. Comunicarea a fost bună, relaţiile sociale sunt funcţionale, ambientul de lucru poate fi considerat pozitiv-stimulativ, elevii au fost susţinuţi să se exprime, ceea ce le-a oferit ocazia să se simtă bine la oră etc. Profesorul pare cooperant, fiindcă a ascultat cu răbdare punctele de vedere ale elevilor. Nu a monopolizat ora, vorbind minute în şir despre idei doar de el înţelese. Studenţii aflaţi în practica pedagogică pot învăţa că aşa decurge o oră bună: elevii sunt stârniţi să-şi dea cu părerea, fie că au o bază teoretică solidă, fie că nu ştiu în fapt despre ce este vorba. În definitiv, o să se informeze atunci când o să aibă în mod real nevoie, că doar au internetul la dispoziţie. Şcoala devine astfel un loc plăcut, unde, pentru a nu se plictisi, decidem ce considerăm adevărat sau fals, ne exprimăm acordul sau dezacordul în legătură cu diverse aspecte ale vieţii. Toate par bune, iar experienţa şcolară promite să fie una de succes.
Dar, pe mine, ca profesor, mă bate gândul să nu fiu de acord. Dar pentru cine crede că nu este adevărat ce susţin, nu este oportun să se indigneze, în fapt, este doar o opinie.
Prof. Aurelia NEAGU,
Mircea MAFTEI,
prof. Didina MOCANU