1. Prima întâlnire, a oricărui copil – de azi și de oricând –, încă înainte de a merge la școală, cu noțiunea de istorie și cu ideea de mers al ei o prilejuiește propria limbă. Aceea în care, ca într-o casă, s-a născut, a cunoscut-o, intuitiv, din primele priviri, și pe care a înțeles-o din luminile ochilor mamei și din vorbele ei întotdeauna calde, susurate chiar și după zile întregi de trudă în casă, de nopți de nesomn.

Odată înălțat pe propriile picioare și neținut de mână, copilul începe să înțeleagă sensul vorbei de „azi“, al celei de „mâine“, al zilelor deja scurse, după „ieri“ și „alaltăieri“, tot mai mult lăsate în urmă, așa cum deșiri mărgelele pe o ață, împingându-le înapoi, cu vârful degetelor.

Școala îl ajută, apoi, pe copilul ajuns la vârsta ei, de îndată ce intră pe ușa clasei (și nu fuge de acolo, înfricoșat și îm­biat de fericirea, închipuit pierdută, a li­bertății preșcolare), să înțeleagă, mai de­parte, ce se întâmplă cu el însuși și cu mărgelele timpului. Întâlnirea fiecărui copil, de pe orice meridian, cu studiul gramatical al propriei limbi – pe care nu vom înceta vreodată să o numim maternă, căci, numai prin grija și iubirea ma­­mei, primele sunete cu înțeles le aude și le pricepe pruncul, tot așa cum numai de la mamă izvorăște laptele cel mai hrănitor – înseamnă, de fapt, întâlnirea cu timpul. Adică întâlnirea, miraculoasă, nebănuită, cu Istoria.

Gramatica este prima dintre științele învățate în școală care vorbește, la început în termenii celei mai mari simplități, oricărui copil născut între hotarele unei limbi naturale, despre prezent, despre viitor, despre trecut. Mai târziu, copiilor mari gramatica le vorbește despre nuanțele acestor repere temporale primordiale și despre posibilitatea combinării lor: prezentul durativ sau continuu, trecutul momentan și cel încheiat, viitorul ante­rior. Prin gramatică intrăm, treptat, de la cea mai fragedă vârstă școlară, în contact, inițial tot intuitiv și indirect, cu Istoria. În știința gramaticii, Istoria se conjugă la timpurile ei fundamentale, care coincid cu însăși curgerea, implacabilă și irevocabilă, a vieții. Prin gramatică percepem, pentru prima oară, sensul acestei curgeri, care nu este una doar biologică sau biografică, așa cum ne apare o astfel de curgere înainte să devenim, fiecare dintre noi, prizonierii școlii. Este vorba nu de curgerea și de cursul vieții, ci de curgerea, cursul și mersul a ceea ce se află paralel cu viața imanentă, cotidiană: Istoria. Scrisă întotdeauna cu majusculă, atunci când nu vorbim despre o anume istorie, națională sau etnică, ci atunci când căutăm să percepem timpul și rațiunea ei.

Gramatica ne ajută, din primele ore ale copilăriei școlare, apoi ale adolescenței, apoi mai departe – fără să ne dăm neapărat seama –, de-a lungul întregii vieți, să intrăm în Istorie și să o înțelegem. Gramatica este verbul auxiliar al Istoriei. Te ajută (lat. auxilium înseamnă exact acest lucru: „ajutor“) să faci distincția între viața ca atare și Istorie. Adică, să percepi și să înțelegi diferența specifică între „a trăi“ și „a fi“. Căci Istoria este nu atât o știință a vieții (sau una dintre multele ei științe), cât o perspectivă asupra vieții, filozofia ei specială. Istoria ne apare ca singura știință care indică și ex­­plică procesualitatea vieții: modul cum se preface repetabila noastră imanență cotidiană („prezentul durativ“ din gramatică) în existență („ființă“ < „a fi“, „fire“), cu tot ceea ce implică existența: repere, tipare, modele.

2. Procesualitatea, uneori ciclicitatea existenței umane, în esența ei una evenimențială, individual-colectivă, nu acoperă, totuși, întregul câmp epistemic al Istoriei. Căutarea sensului în Istorie, fie pe palierele evurilor, epocilor și perioadelor, fie pe coordonate spațial-geografice, co­­incide cu una dintre țintele acestei științe a spiritului uman, nu și cu ținta supremă. Cunoașterea adevărului faptic, a „evenimentelor“, la scară istorică mică sau la una majoră, se alătură și se adaugă căutării sensului. Dar, pe de o parte adevărul, sensul, pe de alta, nu sunt singurele trepte care ne conduc spre esența științei Is­toriei. Interesul ei suprem, rațiunea ultimă de a fi a Istoriei, ca epistemă socio-­umană definitorie și paradigmatică, se descoperă în altă parte: mai sus și mai profund.

Istoria discerne, alege, propune și oferă modele, desprinse din noianul faptelor înregistrate documentar, fapte descrise, evaluate, analizate, interpretate. Istoria, în consecință, (ne) învață (în spiritul vechiului dicton latin historia docet). Ea dă pilde, cu și din perspective nelimitate, pilde desprinse din experiența vieții (experientia docet), în măsura în care, infinit mai mult decât o oarecare – fie și savantă – „învățătoare a vieții“ (în sensul aceleiași viziuni latine, ciceroniene în speță: historia magistra vitae), Istoria se descoperă ca modelatoare a acestei vieți.

Vedem, prin urmare, în Istorie, ca disciplină primordială a cunoașterii – căci ea s-a întemeiat și constituit, în formele scrise ale expresiei gândirii, încă din cele mai îndepărtate ere ale umanității: indo-europene, orientale și extrem-­orientale –, parcursul urmat de două trepte care au individualizat-o, conferindu-i, totodată, și legitimitate. Pe de o parte, traseul de la „a trăi“ la „a fi“, de la viața individuală, personală, la existența colectivă, la un prim nivel al cunoașterii istorice. Prin trecerea la cel de-al doilea nivel, de la existența consemnată la identificarea recurenței unor tipare și a în­scrierii în durată, a permanenței unor modele, cunoașterea istorică și-a căpătat statutul epistemologic definitoriu, de filozofie practică a devenirii umane, de-a lungul a ceea ce – cu o metaforă rămasă su­gestivă, pe cât de uzitată (nu și uzată!) este –, se numește spirala (aș numi-o, mai degrabă, parabola, în sens atât matematic, cât și spiritual) a Istoriei.

3. Despre această a doua, și cea mai de sus (sau, polarizând imaginea, cea mai adânc profundă), treaptă a Istoriei aș dori să notez, apropiindu-mă de încheiere, câteva idei și să propun o eventuală temă de reflecție cititorilor noștri.

Simplificând întreaga discuție, putem observa că știința Istoriei, care consemnează evenimente, interpretându-le în manieră simultan cauzal-finală, și le su­­pune, în ultimă instanță, unei lecturi hermeneutici ample, complexe, oferă exemplul sintezelor realizate și ordonate în funcție de varii criterii spațial-temporale. Sinteze insuficiente în sine și pentru sine, dacă ele rămân în acest stadiu. Or, rațiunea și sensul faptelor analizate istoric se luminează numai atunci când, emergând din noianul acelora, Istoria ca știință extrage chintesența semnifica­țiilor, la o scară care depășește dimensiunea determinată, local-temporală a evenimentelor în sine. De la accidental, prin recursul la semnificațiile profund modelatoare în planul formării orizontului mental și spiritual, Istoria ajunge la universal. Atunci, ea își atinge țelul suprem, atunci devine ilustrarea năzuinței etern umane spre cunoaștere și autocunoaștere. Celebrul îndemn de pe frontispiciul templului apollinic de la Delphoi (Delphi), Gnothi seauton (cu echivalentul său latin, Nosce te ipsum), „Cunoaște-te pe tine însuți“, putem să-l socotim deviza supremei cunoașteri în Istorie, aceasta din urmă privită ca existență și, simultan, epistemă a existenței consemnate.

În orele ei astrale, Istoria ne vorbește despre modele. Semnificația subiacentă a discursului ei îndeamnă posteritatea să creadă în adevărul despre aceste modele, și nu să aibă dubii în legătură cu ele. Cunoașterea, de pildă, a datelor de naștere și de dispariție ale unor personaje din – să spun așa, ca în medicină – zona roșie a Istoriei, și anume personaje fie controversate, fie, de-a dreptul, reprobabile și abominabile, ale Istoriei (iau, la întâmplare, cazurile unor Hitler, Stalin sau Ceaușescu), are sens numai dacă datele respective sunt puse într-un context larg: anume, al cunoașterii de ordin ideologic, moral-spiritual și mental.

Discursul istoric devine cu adevărat sublim – adică, în sensul etimologic, latin, al cuvântului: „înalt“, de aici „strălucit“, „ilustru“ –, numai dacă se înalță în profunzimi, părăsind această zonă roșie a cunoașterii. Ceea ce se poate întâmpla, efectiv, doar atunci când și numai dacă, din acea zonă, atenția ne este captată de datele cu impact prin excelență pozitiv. Istoria oferă această șansă, a urmăririi și a urmării modelelor și tiparelor istorice cu reverberații, cu consecințe benefice. Atunci, ea își atinge, cum spuneam, țelul sublim, pentru că modelează conștiințele: ale formatorilor, în egală măsură și pe cele ale celor care se formează. Nimeni nu admite și nimeni nu va recunoaște și nu va dori, cel puțin public, să urmeze sau că urmează un model rău, un anti-­model.

4. Orele astrale ale Istoriei le descoperim numai în și prin Cultură. Pe care o notăm, la rândul ei, tot cu majusculă, pentru că se dovedește a fi o cunoaștere de tip special a Istoriei. O știință specială, desprinsă din matricea Istoriei.

Dacă Istoria vorbește despre existență, Cultura își articulează discursul în jurul conceptului de model, de paradigmă. Cultura este etajul superior al Istoriei. Datelor biografice ale unora sau altora dintre personajele Istoriei Cultura le contrapune perenitatea modelelor, dăinuirea lor, permanența, cu alte cuvinte. Prin model, în sens cultural, vom înțelege nu doar acțiunea unei individualități, a unei personalități de marcă, ci și puterea de înrâurire benefică a unui act eminamente colectiv. 1 Decembrie (1918) sau 24 Ianuarie (1859), ca să alegem cele mai cunoscute exemple de acest fel, sunt repere modelatoare ale unei națiuni, ale unei mari comunități naționale. Nu pentru că au avut la bază inițiativa unei sau a câtorva personalități, ci pentru că s-au născut printr-o gestă colectivă. Pe care o celebrează Istoria, dar o dăinuiește Cultura acelei nații. În egală măsură, ziua de naștere a modelelor culturale arhetipale, de pildă, în cazul culturii noastre, ziua aniversară a lui Eminescu (15 ianuarie), devine un simbol, alăturat simbolurilor culturale reprezentate de biografia (și nu doar de ziua de naștere) altor corifei naționali, într-un lung șir pentru orice națiune; în cazul nostru, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Heliade Rădulescu, Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan și mulți alții (aparținând nu atât și nu mai ales ultimelor secole încheiate, ci și altora, cu mult anterioare), lăsați deoparte, pentru a nu dilua, cumva, exemplificarea…

Cultura națională – care este, în sine, cum am notat deja, etajul superior al Istoriei – se descoperă a fi, în ultimă instanță, altceva decât un muzeu al colecțiilor de valori inestimabile. În mo­­dul cel mai vital (dacă pot spune astfel), pentru orice națiune, cultura ei este un patrimoniu de simboluri vii. Existența însăși a Culturii și accesul la ea devin, însă, posibile numai pentru că Istoria a oferit și oferă mereu, dincolo de magma, de multe ori sufocantă și oarbă, a evenimentelor, ore astrale. Atunci, a fi se preschimbă în a dăinui.

de Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 25-26 / ianuarie-februarie 2022