Ca să încep acest text fără să mă simt o ipocrită, încerc să fac un exercițiu de imaginație. Încerc să mă închipui în pielea – și mai ales în mintea – unui tânăr născut odată cu world-wide-web-ul, pentru care internetul, telefonul mobil, Google și rețelele de socializare sunt realități la fel de imuabile pe cât erau pentru mine, la vârsta lui, lumina electrică, radioul și televizorul. N-ar trebui să-mi fie foarte greu. La urma urmei, la vremea când mă nășteam, televiziunea „pentru toți“ era chiar mai nouă decât este azi internetul, iar părinții mei își aminteau cum arăta lumea lor fără televizor chiar mai bine decât îmi amintesc eu azi cum arăta lumea mea fără internet. A doua parte a exercițiului e însă ceva mai complicată: încerc să îmi dau seama ce reacții ar naște la mine, dacă aș fi un copil sau adolescent din zilele noastre, relativ numeroasele campanii pro-lectură pe care le văd – destul de frecvent, nu de campanii ducem lipsă – în școală, la tv, în social media, inclusiv pe Facebook sau pe diverse bloguri/vloguri mai mult sau mai puțin de profil. Și, oricât vi s-ar părea de surprinzător, cu cât avansez mai mult în această parte a exercițiului, cu atât mai mult îmi dau seama că, încă de la primul contact, imensa majoritate a acestor campanii m-ar irita. Să recunoaștem: esența celor mai multe dintre ele constă în promovarea cititului printr-un discurs strident-persuasiv, de-a dreptul lacrimogen pe alocuri și care tinde să trateze cartea ca pe un fel de fetiș ori ca pe secret inițiatic a cărui posesie te introduce în secta sclifosită a unei elite alese pe sprânceană: „cei care citesc“. Expresiile de genul „cititul e cool“ sau „wow“ și „cronicile“ pretins accesibile, care își propun în mod ostentativ să aducă o carte, altminteri frumoasă, subtilă, bine scrisă, la nivelul de înțelegere (presupus din start ca inferior) al cititorului sunt la fel de supărătoare. Miros de la o poștă a aroganță, iar publicului-țintă îi vine foarte greu să-și reprime senzația că i se insultă inteligența. Dați-mi voie să cred că așa se și explică ecoul minimal sau de-a dreptul nul al respectivelor campanii.
De fapt, în era internetului ca și în cele dinainte, apropierea de o carte se produce în același fel ca apropierea de un om: trebuie să te împrietenești mai întâi cu ea, să încerci să o cunoști și, într-un final, să îți placă. Și, tot ca un om, cartea e un cocktail de emoții complexe pe care tehnologia, faimoasa tehnologie, încă nu le poate reproduce decât într-o formă aproximativă. Alături de joacă, rolul cărții în viața unui om în formare, copil sau adolescent, nu este în primul rând acela de a experimenta o plăcere sau o modă intelectuală, ci acela de a te învăța să trăiești. Când citești o carte și explorezi universul emoțiilor, deciziilor, gesturilor unor personaje imaginare te afli într-o situație similară cu aceea a unui elev la școala de pilotaj care învață să piloteze pe simulator. Înainte de a zbura, înainte de a trăi cu adevărat, înfruntând riscuri reale, ai nevoie să-ți formezi și să-ți consolidezi cunoștințe și reflexe care să-ți asigure supraviețuirea în realitate. Despre asta e vorba, de fapt, nu despre coolness sau distracție. Ci despre simplul fapt că o carte e un simulator de viață umană ce te ajută să-ți înțelegi semenii și să te înțelegi pe tine însuți. Sigur, dacă poți învăța distrându-te, lucrurile sunt cu atât mai fericite, dar – mai ales din perspectiva pedagogului – nu e foarte indicat să pierzi din vedere esența actului de învățare, din dorința, oricât de legitimă, de a-l prezenta într-un mod atractiv. Așadar, nu plăcerea în sine ar trebui să constituie principalul argument sau principala țintă atunci când încerci să introduci copiii în obișnuința lecturii.
de Alina PAVELESCU – istoric
Interviul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 24 / decembrie 2021
