O crainică zglobie de televiziune dialoga cu un profesor într-una din zilele începutului de toamnă. Pe „manșeta” ecranului se putea citi: elevii români sunt stresați și nefericiți. Apoi textul s-a schimbat: școala prietenoasă versus școala traumatizantă. Apoi: „școala fără clase”, după care enunțurile au apărut alternativ, semn că realizatorii emisiunii doreau ca ele să se imprime în mentalul colectiv.
O întrebare frământă conștiința românească de peste 26 de ani: Cum ar trebui să fie școala actuală?  În mare, cu nuanțele deosebitoare, patru ar fi atitudinile caracteristice: 1. Atitudinea lucid-nostalgică, sintetizată în formulări oral-folclorice de genul: „Școala dinainte era mai bună!” sau „Ehe, pe vremea mea!…”; 2. Atitudinea moderată, prin care se recunosc unele merite școlii ante-decembrie 1989, dar este apreciată principial școala de astăzi, în condițiile democrației, libertății și deschiderilor semnificative către civilizația vest-europeană; 3. Atitudinea sceptică, defetistă, alar­mistă regăsită în enunțuri catastrofiste de genul: „Învățământul românesc – în colaps!”, „Dezastrul la bacalaureat!”, „Învățământ sufocat de informații inutile, reproductiv, ancorat în mediocritate”, „Re­zul­tate rușinoase ale cadrelor didactice la titula­rizare și la definitivat” etc.; 4. Atitudinea de indi­ferență față de destinul școlii, îmbrățișată îndeosebi de dascălii tineri, timpuriu blazați, stresați de rigori socotite vetuste, cripto-comuniste, care abia așteaptă o oportunitate pentru a pleca. Ei sunt „judecători” inflexibili ai sistemului de educație, sintetizându-și convingerile și prejudecățile în formulări de genul: „De ce este nevoie zilnic de proiecte didactice?”, „Prea multe hârtii, prea multă birocrație!” Un tânăr profesor ieșean de geografie lansa în această vară o provocare-insultă la adresa colegilor săi pe care îi surclasase la un examen de specialitate: „Profesorii vasluieni sunt niște tâmpiți și eu le-am demonstrat cine are valoare!” Fără comentarii. Se vede că insurgența, teribilismul, inconformismul nu sunt atributele exclusive ale adolescenței.
Nostalgicii, lucizi sau mai puțini lucizi, ar trebui să-și reamintească istoria tragică a învățământului românesc după război înainte de a se lansa în jude­căți apodictice. După 1948 (anul reformei edu­cației) – perioada stalinistă, a dogmelor sacrosancte și a fricii generalizate (v. obsedantul deceniu) – elevii și studenții proveniți din familii înstărite ori cu un trecut politic demonizat au fost exmatriculați din școli și facultăți (este cunoscut cazul elevului Nicolae Manolescu, ai cărui părinți au fost arestați în anii ’50, și apoi al studentului exmatriculat); închisoarea pentru tinerii revoltați în 1956, după evenimentele tragice ale contrarevoluției din Ungaria; discriminări categorice în anii ’60 între candidații la admiterea în licee: întâi fiii de mun­citori, exponenții clasei conducătoare în societate, apoi fiii de țărani cooperatiști, aliații de nădejde ai celor dintâi, și la urmă, dacă mai rămâneau locuri, fiii și fiicele de funcționari: intelectuali, militari ș.a. Pentru nostalgicii cu memorie bună nu se pot uita câteva concepte și sintagme ce defineau închistarea regimului: negația, orașe închise, stagiatura obliga­torie (3 ani), concursuri de competență, din an în Paște fiind scoase la bătaie posturi/catedre cu dedi­cație sub supravegherea atentă a structurilor de conducere ale partidului unic. În anii ’70-’80 aveau prioritate la suplinirea catedrelor în orașe soțiile activiștilor de partid, ale specialiștilor din industrie, agricultură, construcție, din domeniul medical și sanitar-veterinar, ale ofițerilor superiori; titularii pos­turilor/catedrelor de la sate puteau să mai aștepte. Acelorași nostalgici li se pot reaminti condițiile social-economice ale cadrelor didactice din mediul rural: locuință la gazdă, hrană pe sponci, transport pe șoșelele cu pietriș sau de pământ, practica agricolă obligatorie pe timpul toamnei, învățământ politico-ideologic, activități cultural-artistice și educative, cu regim „sine qua non” pentru sus­ținerea gradelor didactice, primari ori directori dis­creționari și abuzivi, unelte obediente ale siste­mului politic. Chiar și în aceste condiții vitrege, școala românească a continuat să existe și să func­ționeze, în pofida servituților politico-ideo­logice, și să pregătească generațiile tinere pentru viață. Nostalgicii au dreptatea lor. Parțială.
Mai aproape de adevăr se află exponenții celei de-a doua atitudini, cei care exprimă o poziție moderată, coerentă și realistă, dând istoriei ceea ce i se cuvine și recunoscând totodată superioritatea sistemului politic democratic. În fine, vestitorii iminentei apocalipse educaționale sunt pesimiștii fără leac, scepticii intratabili în postura unor Casandre ce văd cu ochii minții numai prăbușiri iremediabile. Vorba unei distinse profesoare de la Chișinău: „S-o prăvălit și învățământul românesc!”, ea făcându-se ecoul catastrofiștilor fără frontiere.
Ca să fim drepți cu noi înșine, de fapt nu prea știm cum ar trebui să fie școala românească. Din această cauză privim la „modelele străine” și ne creăm persistente complexe de inferioritate. Din enunțurile laconice afișate pe micul ecran, cu un tâlc străveziu, înțelegem, desigur, că elevii români nu ar trebui să fie nici stresați, nici nefericiți. Ce s-ar cuveni să facem pentru a-i scoate din ecuația complicată a zbuciumului interior?  Greu de răspuns. Pe de altă parte, este dificil de admis integral accepțiunea nefericirii. Intrăm într-o zonă delicată, pe un teren alunecos, gestionat îndeobște de psihiatrie. De ce ar fi elevii noștri nefericiți?  Personal, îi contemplu de mulți ani și pot depune mărturie că în majoritatea zdrobitoare sunt senini, decomplexați, relaxați (poate prea relaxați), găsindu-și cu o precizie remarcabilă „supapele” de deconectare: muzică, anturaj, plimbări, fumat, mesagerie online, facebook, terase, parcuri, excursii la mare și la munte, griji puține, potențate – este adevărat – în preajma examenelor, când școala pa­ra­lelă, a meditațiilor particulare, duduie. Pregătirea în privat începe de la clasele mici, ca să nu mai vorbim de activitățile complementare, susținute pecuniar de părinți potenți: cursuri Cambridge, balet, dans artistic, pian, cor („Fantasia”, de la Palatul Copiilor din Vaslui, colindă de două decenii toată Europa), informatică, judo, volei, handbal ș.a.
Antiteza școală prietenoasă versus școală traumatizantă ne manipulează discret opțiunea: alegem invariabil, bineînțeles, școala prietenoasă. Numai că aici intrăm pe o linie care se înfundă. Cum putem edifica o școală prietenoasă, când prin esența ei, consfințită de o tradiție solidă, școala este util-constrângătoare: impune ordine și disciplină, o succesiune logică a orelor și a pauzelor, scenarii didactice specifice, parteneriat intelectual, asumarea responsabilităților, a unui regulament școlar și a statului elevului etc. Orice derapaj înseamnă anarhie și produce perturbări profunde. Da, este nevoie de un mediu civilizat, de respect reciproc (profesori-elevi), de empatie, de motivație, de determinare. Totul poate fi prietenos, dar nu lax, permisiv, dar nu lăbărțat până la libertinaj. Toate au o limită. Dacă școala traumatizează (e posibil să se întâmple și asta), sunt necesare măsuri de corectare. Avem minister, inspec­torate școlare, directori și consilii de administrație, părinți, poliție. Școala-i cum este, dar ce se întâm­plă când școlarii nu sunt ei înșiși deloc prietenoși?  Elevii unei clase a IV-a au mânjit integral mașina învățătoarei lor cu iaurtul și cornul de la școală. Cum să calificăm această atitudine?  Înțelegem că instituția școlară are datoria să fie prietenoasă, blândă și comprehensivă, dar dacă sentimentele nu sunt reciproce?
Școala fără clase?  Misterul s-a dezlegat treptat, în emisiune. Este vorba de modelul suedez. Pe scurt, acolo au fost abolite cursurile, fiind înlocuite de întâlniri tematice, în cadrul cărora elevi de diverse vârste interacționează și sunt creativi. De reținut că infrastructura este revoluționară, con­cepută de pedagogi, arhitecți, designeri, psihologi: module, structuri futuriste, volume, figuri, planuri înclinate, spații flexibile pentru diferite activități, culori, lumini, linii și unghiuri incitante. Frumos și modern. Poate școala românească să treacă de la o tradiție națională, fundamentată de un ctitor vizi­onar, Spiru Haret, la provocarea suedeză?  Aceasta este întrebarea! Suntem pregătiți?  S-a gândit cineva la costuri? Ipotetic, ce vom face cu miile de clădiri ale școlilor și liceelor noastre? Dintr-o perspectivă temperată, interlocutorul postului de televiziune a sugerat să păstrăm tradiția școlilor de excelență, dându-le libertatea de a-și alege elevii după criterii proprii. Repere valorice am putea găsi și în învățământul din Japonia și Coreea de Sud. „Să educăm elevii – pleda profesorul invitat – în spiritul muncii ordonate! Să nu ne lăsăm seduși de rezultatele la olimpiade! Acolo avem de-a face uneori cu un fel de «fușereală» intelectuală: elevii sunt pregătiți pe anumite segmente de materie, dar ei nu stăpânesc domeniul de la A la Z!” Dincolo de argoticul „fușereală”, dascălul pledant avea mare dreptate, dând deoparte vălul mitizant al pregătirii intensive a unor olimpici români. Corelativ, el deplângea situația paradoxală din ultimii ani: elevi dintre cei mai destoinici se înscriu la universități străine de mâna a doua, în timp ce noi avem unele universități mai bune. Deh, mirajul Occidentului!
În prezentul imediat – după cum se vede –, dihotomiile prea categorice sunt nocive. „Demo­nizarea” integrală, la grămadă, a epocii totalitare este o eroare, fiindcă nu particularizează și nu nuanțează. Fetișizarea democrației post­decembriste ca soluția-miracol este o altă eroare. Extremele sunt întotdeauna suspecte. Calea de mijloc este cea mai rezonabilă. Școala nu poate fi nici un pension de domnișoare eterice și romanțioase, de consistența pufului de păpădie, dar nici o carceră ostilă, coercitivă, terifiantă.
Agenda momentului este densă: depolitizarea școlii românești (deja un partid politic a declanșat vânătoarea de vrăjitoare – identificarea directorilor care dețin carnetul de partid al formațiunii rivale), instalarea directorilor pe post prin concurs (comunicatul MENCS este bine-venit: se va stopa provizoratul contraproductiv, chiar păgubos de până acum), selecția inspectorilor școlari
(1. competență; 2. competență; 3. competență), abolirea definitivă a demagogiei populiste a politicienilor când vine vorba de școală, clarificări curriculare, salarii decente pentru cadrele didactice (Apropo: un medic aflat de gardă în week-end primește 1200 lei – sic!). Curat exemplu de echitate!
A început școala! Să ne bucurăm ca la venirea primăverii!
 
Teodor PRACSIU