”E nevoie de o lege prin care fiecare spațiu de învățare să aibă o bibliotecă”

669

”E nevoie de o lege prin care fiecare spațiu de învățare să aibă o bibliotecă”

„Ești înaltă, deci stai în ultima bancă!“

Ce amintiri aveți din primii ani de școală? Cum era învățătoarea dvs.?

„Ești înaltă, deci stai în ultima bancă!“. Ăsta a fost începutul. Eram al patrulea copil al unei familii numeroase, locuiam la marginea orașului și făceam câțiva kilometri până la școală, traversam ulițe desfundate și zone cu blocuri în construcție, deci era aproape imposibil să-mi păstrez încălțămintea curată, purtam uniformă sintetică care se umplea repede de scame, n-aveam niciodată funde, iar cordeluțele erau mereu tricotate. Din ultima bancă nu prea vedeam la tablă, dar ce-avea a face? În școala acelor ani, în perfecțiunea lumii comuniste în care toți eram egali cu toți, dar unii, ca-n Ferma animalelor, erau totuși mai egali decât alții, în ultima bancă nimereau copiii de la care n-aveai cine știe ce așteptări. Toți repetenții au petrecut o vreme pe locurile de sub cuier. În ce mă privește, lucrurile au stat altfel, căci învățătoarea mea, doamna Zăgrean, era cu adevărat un om dedicat și onest, iar cu timpul m-a adus tot mai în față. De-acolo literele sau cifrele scrise pe tablă nu se mai iveau încețoșate, ci tocmai cum trebuie ca să-mi intre ușor în cap. Probabil că ea a fost cea dintâi care m-a văzut în altă lumină. Încercam s-o ascult în toate, însă ca dintr-un fel de depărtare, ca și cum aș fi fost mereu dincolo de cercul în care se aflau ceilalți. Nu ne pedepsea aspru, îmi amintesc mai curând de surâsul ei. Și de felul în care ne punea sâmbăta cu mâinile la spate, în ora a treia, de nu se mai auzea nici musca, trecea printre bănci și se ducea la dulăpiorul închis cu o cheie, îl deschidea și scotea o carte cu povești pe care începea să ne-o citească. Orele acestea aș fi vrut să nu se termine niciodată. În clasa a doua m-a dus într-o clasă mai mare ca să spun și acolo compunerea pe care tocmai o scrisesem. Eram moartă de spaimă, mă temeam că o să râdă copiii ăia de mine. N-au râs. Pe termen lung probabil a contat.

”E nevoie de o lege prin care fiecare spațiu de învățare să aibă o bibliotecă”

Biblioteca mi se părea un fel de peșteră a lui Aladin în care poți găsi tot felul de comori.

Cum a fost copilăria dvs. și cum ați trăit experiența școlii primare și a gimnaziului?

Am fost copilul anilor optzeci, cu penuria acelor vremi, cu antrenamentul pentru supraviețuire de la vârste mici. Cine-ar crede azi că nu existau portocale, sau banane, sau șampon de calitate, sau eugenii, sau banala gumă de mestecat? Cine-ar crede că nu se găsea aproape nimic și că oamenii se luptau să trăiască în ciuda acestui nimic? Din școala primară îmi amintesc atât foamea, cât și toate careurile sau festivitățile pionierești, îmi amintesc atât tricolorul, poeziile patriotice, cât și biblioteca care mi se părea un fel de peșteră a lui Aladin în care poți găsi tot felul de comori. Că unele erau de sticlă ieftină și se risipeau iute îmi dădeam repede seama. Dar altele erau minuni adevărate și nu le putea nimic egala. Mi-am făcut fișă încă din primul trimestru, în decembrie, când nici nu învățasem să citesc prea bine. Și nu m-am mai oprit din citit.

Foarte de timpuriu am știut că vreau să ajung scriitoare.

Ce materii v-au plăcut cel mai mult? Ați fost premiantă?

Am mers și eu la olimpiade de mate, le spun uneori elevilor mei care cred că un profesor de română n-a rezolvat niciodată ecuații sau permutări. Am vrut și eu să mă fac când o să fiu mare tot felul, de la astronaut la medic stomatolog. E drept că foarte de timpuriu am știut că vreau să ajung scriitoare. Am fost norocoasă, desigur, nu sunt mulți cei care și-au desenat în cap încă de la început viitorul. Primele versuri le-am scris în clasa a treia, prin clasa a patra am început un roman, în gimnaziu am fost pe la niște concursuri de creație literară, cum se numeau pe-atunci, în liceu am umplut caiete cu poezii în maniera Blaga, Nichita Stănescu, mai greu Marin Sorescu, unde era nevoie și de poantă, iar eu nu excelam la capitolul ăsta. Îmi amintesc cum mi-am cumpărat în clasa a opta din banii făcuți greu la cules de afine nu doar rechizite, ci și poeziile lui Tudor Arghezi. Am fost și premiantă, de câteva ori cu coroniță, dar asta nu m-a ajutat prea mult la examenul de admitere în clasa a IX-a. Cele două licee pe care se bătea toată lumea erau pedagogic și sanitar, la care aveai repartiție încă de la absolvire. Salariu adică, plus respectul comunității. Eu l-am ales pe cel din urmă, concurența era foarte mare și am căzut prima sub linie. E drept că n-am avut cum să fac meditații și că m-am bazat numai pe ce mi s-a predat sau pe lecturile mele. Meditații n-am făcut niciodată, nici când, ani mai târziu, m-am pregătit pentru facultate.

”E nevoie de o lege prin care fiecare spațiu de învățare să aibă o bibliotecă”

Ați avut profesori care v-au impresionat prin valoare și atitudine, care au contribuit la formarea personalității dvs. și la alegerile viitoare? Ați avut între ei modele?

Și azi mai știu biologia din gimnaziu, căci profesoara noastră tânără și impetuoasă a decis că e obligatoriu să cunoaștem nervuri felurite, amibe și euglene, tarsiene și metatarsiene etc. La franceză nu treceam fără să învățăm temeinic fiecare lecție, iar asta mi-a prins bine mai târziu, la liceu, când mă pregăteam să dau la Litere și făceam materia asta cu un merituos profesor de… fizică. Îmi plăcea și domnul de geografie, pentru că era blând și ne-a adus de câteva ori la școală muzică clasică. Iar în clasa a IX-a am avut pentru prima oară un profesor diferit de română, care problematiza lucrurile, făcea referiri la Eliade sau la Cioran – de care nu auzisem niciodată, căci despre ei nu se vorbea pe atunci – și dădea liste de lecturi. Se numea Doru Pruteanu și scria el însuși literatură SF.

Încercam să nu lipsesc de la cursuri, petreceam aproape orice oră liberă în sala de lectură.

Cum a fost studenția la Litere? Care sunt profesorii care v-au marcat experiența studenției și formarea spirituală?

Niciodată n-am fost mai bucuroasă, nici măcar atunci când mi-a apărut volumul de debut, ca-n ziua-n care-am aflat că am luat examenul la Literele bucureștene. Fusese serios, cu mulți candidați pe un loc, iar eu care nu cunoșteam pe nimeni în București avusesem un noroc chior că mă primiseră în casă niște străini și reușisem, astfel, să mă prezint la probe. N-o să uit niciodată lumina portocalie din prima zi de cursuri, nici lunile de după, neverosimil de calde, când mi se făcea teamă că o să mă cheme cineva la secretariat ca să-mi spună s-a făcut o greșeală, nu, n-ați trecut de fapt, suntem nevoiți să vă retragem carnetul de student. Găsisem cu mare greutate o cămăruță în Drumul Taberei, la penultima stație de autobuz, în apartamentul unei femei bolnave grav de ficat, cu o mamă de peste optzeci de ani, complet oarbă, și doi băieți dintre care cel mic, care urma o școală profesională, se ocupa de tot, inclusiv de spălatul rufelor. Când din buzunarul exterior al genții mi s-a furat la metrou prima bursă, am înțeles că tot despre supraviețuire era vorba și de data asta. Eram în anii nouăzeci, în lumea post-revoluționară în care se devalorizau toate, banii se dovedeau atât de puțini încât până și-o banală cola părea scumpă. A trebuit să mă descurc, am vândut într-unul dintre primele fast-food-uri (nimeni nu rezista mai mult de-o săptămână acolo, îl dețineau niște arabi, iar fetele, neapărat frumoase și sub 24 de ani, nu aveau nici cinci minute de pauză, munceau încontinuu; eu am rămas trei luni, ajunsesem veterana locului), am colaborat cu un post de radio religios, am fost reprezentant de vânzări al unei firme de oale etc. Despre o parte dintre lucrurile acestea am scris în primul meu roman, O pasăre pe sârmă. Despre altele, probabil voi mai scrie. Încercam să nu lipsesc de la cursuri, petreceam aproape orice oră liberă în sala de lectură. Mi-au plăcut profesorii mei, am învățat mult de la criticul Ion Bogdan Lefter care a girat revista noastră studențească, Litere nouă, de la scriitoarea Simona Popescu – făcea niște cursuri neconvenționale despre poezie –, dar și de la Eugen Negrici, Nicolae Manolescu sau Mircea Martin. Aceștia din urmă aveau mult prestigiu, iar noi, studenții, îi căutam și le audiam cursurile chiar dacă nu eram în grupele cu care lucrau ei. La fel se întâmpla și la cursurile lui Mircea Cărtărescu, unde veneau foarte mulți din afară, de la alte facultăți, de nu puteai arunca un ac în sală.

”E nevoie de o lege prin care fiecare spațiu de învățare să aibă o bibliotecă”

Tinerii de-atunci sunt azi scriitori cunoscuți, unii dintre ei chiar au texte în manuale.

Ce ne puteți spune despre Cenaclul Litere, despre Mircea Cărtărescu, despre grupul de tineri scriitori de atunci?

Că am afișele fotografiate, iar unele chiar în original? Că aș putea scrie despre Cenaclul Litere nu câteva rânduri, ci zeci de pagini? Că a fost esențial pentru un grup de tineri autori care voiau să-și precizeze cât mai limpede drumul? Că a fost cu pasiune postmodernă și refuz programatic al neo-modernismului? Că a strâns laolaltă oameni foarte diferiți și, cel puțin pentru o vreme, i-a făcut să se simtă parte dintr-un grup? Că a făcut posibil debutul în două antologii colective, Tablou de familie și Ferestre 98, al unor tineri care n-aveau cum să publice altfel, căci în anii aceia nu te debuta nimeni? Cenaclul Litere a început în 1993 și s-a terminat în 1999, iar eu una n-am lipsit de la nicio întâlnire. Și-acum mi-e greu să înțeleg cum își rupea Mircea Cărtărescu dupăamiaza de miercuri ca să vină să asculte tot felul de exerciții literare, să încurajeze unde era cazul, să fie tranșant unde era nevoie, să se lupte pentru cei în care credea, să găsească editori și sponsorizări pentru cele două antologii, iar mai târziu să rămână aproape de cei care aveau să debuteze și individual, cei mai mulți în urma unor concursuri de debut. Tinerii de-atunci sunt azi scriitori cunoscuți, unii dintre ei chiar au texte în manuale: Svetlana Cârstean, T.O. Bobe, Sorin Gherguț, Cezar Paul Bădescu, Ana Maria Sandu, Angelo Mitchievici, Doina Ioanid, Cecilia Ștefănescu etc. Unii se întreabă de ce acești autori nu s-au coagulat în jurul unei reviste, nu au făcut vâlvă și scandal, ci au preferat să meargă înainte pe cont propriu, mizând fiecare pe puterea literaturii de-a se face auzită, chiar dacă mai greu și, în vremuri de disoluție a receptării, ca astăzi, numai în șoaptă. Explicația mea e simplă și e prima oară când o scriu: pentru că ei nu se cunoșteau dinainte, aveau estetici diferite, biografii complet diferite. Fiecare a venit din alt oraș, iar serile cenacliere de coeziune și entuziasm nu suplineau anii grei, cu chirii, cămine studențești, slujbe pasagere și bani cât să supraviețuiești. Eu am debutat în Ferestre 98, apoi am făcut parte și din grupul care-a scris volumul experimental 40238 Tescani. În volum aveam să debutez abia în 2000, când am câștigat concursul de debut de la Cartea Românească cu Poză retușată. Aveam 26 de ani, m-am dus să-mi iau cartea de la o tipografie, ningea și, când m-am suit în tramvaiul staționat la acel capăt de linie, jumătate de ceas nici n-am putut s-o deschid, era vie, era acolo, pe genunchii mei, în frigul care făcea rotocoale tot mai mari, nu doar de respirație, ci și de lume.

”E nevoie de o lege prin care fiecare spațiu de învățare să aibă o bibliotecă”

Manualele ar trebui să aibă numai texte adaptate vârstei, esențială fiind plăcerea lecturii.

În raport cu importanța misiunii lor, profesorii sunt încă departe de condiția materială și statutul pe care le merită. Cum e, din punctul dvs. de vedere, să fii profesor în ziua de azi?

Sunt profesii pe care le alegi tu și profesii care te selectează singure. În ce mă privește, după niște ocoluri prin presă și edituri, am ajuns să predau, iar asta mi se potrivește ca o mănușă. Poate pentru că mă înveselesc copiii, că mă provoacă încontinuu, că mă obligă să găsesc tot felul de soluții, că-mi plac și cei mici, mari campioni ai imaginarului, dar și cei mari, cu indeciziile, tăcerile, căutările lor. Lucrez de un deceniu la Școala Germană Hermann Oberth, unde am predat română, după programa obișnuită, încercând însă să fac din fiecare oră un mic spectacol (de pildă, Aventurile verbului A Fi, Frații Numeral sau Hărțile Pronumelor etc.). Țin, de asemenea, cursuri opționale de scriere creativă și de literatură română pentru copii. Ce-am descoperit așa? Copiii de azi nu sunt prea diferiți de
cei din trecut, trăiesc la fel de intens în poveste, numai să-i ajuți să ajungă la ea din timp și să-i îndrumi când e nevoie. Dacă recomanzi Moromeții în clasa a III-a, cum știu eu că face o profesoară, firește că le strepezești micuților nu doar curiozitatea, ci și gândirea. Dacă propui texte indigeste, inclusiv în manuale, cum, din păcate, se mai întâmplă, nu alergi nici zece metri din suta visată. Dacă-i bombardezi pe elevi cu noțiuni de teorie literară și de lingvistică mult mai devreme decât trebuie, cum, din păcate, se petrece, atunci ei vor decide încă din clasa a V-a că româna e grea, că nu se descurcă, că nu e pentru ei. Cred, așadar, că manualele ar trebui să aibă numai texte adaptate vârstei, esențială fiind plăcerea lecturii. Apoi, programele ar trebui să insiste tot pe plăcerea lecturii, pe comunicare și pe ortografie și mult mai puțin pe subtilitățile de limbă. Un copil care abandonează lupta în clasa a V-a de obicei nu se mai întoarce în tranșee, ajungând să îngroașe statisticile rușinii: doar 2% dintre români cumpără cărți și majoritatea n-a citit niciodată nimic.

Mă contrariază faptul că sistemul nostru de învățământ nu antrenează copiii pentru viața lor viitoare, ci pentru examene.

Cum sunt elevii dvs.? Sunt pasionați de studiu și învățare, îi preocupă procesul sistematic al cunoașterii, le place să citească? Sunt mai atrași de tehnologie și de universul digital decât de învățarea în format clasic?

Copiii noștri trăiesc în tehnologie, n-avem cum să omitem asta, de-aceea e și bine s-o integrăm în procesul de învățare. Cred că am predat rareori fără să proiectez videoclipuri, filmulețe, fotografii, imagini cu arta mare a lumii etc. Copiii noștri sunt curioși, vor să descopere cât mai multe și preferă să-și folosească mintea în loc să memoreze. Cum de se-ajunge totuși ca la evaluările naționale să poți obține note maxime fără să înțelegi nimic din textul suport? Prin memorare, desigur. Cum de capetele tăiate ale meduzei – comentariile de odinioară – au proliferat în niște șabloane de toată frumusețea ar trebui să îngrijoreze pe toată lumea. Aceasta nu-i educație performantă, ci furt al propriei căciuli. Mă contrariază faptul că sistemul nostru de învățământ nu antrenează copiii pentru viața lor viitoare, ci pentru… examene. Mă întristează că programa pentru Bacalaureat este rușinos de învechită, șaizeci de ani de literatură practic nu există. Mai mult, toți autorii studiați sunt… bărbați. Or asta, în secolul XXI, se numește ignoranță, grav retard cultural, formă fără fond, obtuzitate față de realitatea noului mileniu în care ne aflăm deja de două decenii.

Aveți și în familie un elev, un licean. Îl consiliați în problemele pe care le întâmpină la această vârstă, în orientare și marile opțiuni care urmează?

Gabriel tocmai trece în clasa a XII-a și simțim deja cât de iluzorie e acalmia din centrul  uraganului. Căci în jur pandemia se accentuează, mă tem că vom fi nevoiți să reluăm școala tot în varianta online. Absolvenții aceștia sunt primii din istorie care au susținut examene cu mască, au luat probabil mai toți anti-termice înainte de-a veni în centrele de examinare, au fost admiși la universități pe bază de aplicații, au participat la ore de tip conferință câteva luni. O vreme n-au mai putut să se vadă deloc în viața reală. Or situația aceasta este oarecum dramatică, adolescența înseamnă, printre altele, interacțiune, dragoste, căutare de sine, poziționare în grup.

Sunt convinsă că vor apărea platforme care să fie cu adevărat utile pentru predarea la distanță.

Cum ați parcurs experiența educației online din timpul izolării? Care vi se par avantajele și beneficiile acesteia și care dezavantajele?

Inițial m-am bucurat că e posibilă, uite că ne puteam continua întâlnirile, chiar dacă trebuia să schimbăm complet abordarea. Eu, din spatele ecranului meu, am știut că trebuie să fac lucrurile complet diferit decât în clasă, cât mai puțin virtual și, pe cât posibil, provocând răsuciri spre lumea reală. I-am întrebat mereu pe liceeni nu doar ce văd pe fereastră, ci și ce au pe birou, pe pereți, i-am pus să-și găsească lucruri din copilărie, am încercat să-i emoționez, să-i ajut să pătrundă-n mintea și-n sufletul lor. I-am scos așa măcar parțial din ecranul care ne unea. Academic vorbind, mi-am dat seama că trebuie să simplific totul, că nu mai există scântei neașteptate, spontaneitate, că o oră nu poate căpăta nicidecum adâncimile celei de la clasă în care mințile comunică fluid, în care gestica și mimica sunt esențiale, în care modulațiile vocii pot stabili drumul. Școala online i-a stors pe profesori, căci au fost nevoiți să-și găsească pentru fiecare oră materiale. Sunt convinsă însă că vor apărea platforme care să fie cu adevărat utile pentru predarea la distanță. Cât despre copii, cu timpul i-a obosit, iar în ora de discuție finală câțiva mi-au mărturisit că, deși au părut prezenți la oră, mereu au făcut și altceva.

Interviul integral poate fi citit în numărul 6-7, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.