Provocarea digitală

Kids with laptops and a bowl of popcorn playing on the floor

Sorin IVAN profesor universitar, jurnalist

Izolarea din timpul pandemiei ne-a conturat, sub focul încrucișat al știrilor, anunțurilor marțiale, statisticilor alarmante, zvonurilor și teoriilor conspiraționiste, un cadru al reflecției la condiția umană, la prezent și viitor. În acest mediu al recluziunii, au ieșit la iveală, dezgropate din adâncurile subconștientului, lucruri fundamentale ale existenței, bucurii simple pe care, în general, le trecem cu vederea, conștientizându-le abia după ce suntem în pericolul de a le pierde. Din seria „revelațiilor“, face parte și o constatare privitoare la școală și procesul formării. Pandemia ne-a arătat că educația nu mai poate fi concepută doar în paradigma clasică, fără implicarea substanțială a tehnologiei informatice în procesul de învățământ.

Educația online s-a dovedit mijlocul de continuare a școlii după suspendare, ca alternativă la învățământul tradițional. Fără suport tehnologic, în absența interacțiunii directe dintre actorii școlii, anul școlar și universitar s-ar fi aflat sub spectrul înghețării. O dificultate obiectivă a constituit-o lipsa accesului la tehnologie a unei mari părți a populației școlare din zone defavorizate, în special din mediul rural, copii străini de avantajele civilizației moderne, trăitori în condiții precare. Neavând computere, laptopuri, tablete și internet, 250.000 de elevi au fost, practic, excluși din procesul predării-învățării transferat în mediul virtual. Lipsa accesului pune nu numai probleme de natură educațională, ci și de ordin etic, de echitate, egalitate de șanse și discriminare. Școala online a întâmpinat dificultăți și cu privire la conținuturile transmise, substanța și eficiența actului didactic. În unele cazuri, lucrurile s-au desfășurat formal, fără adaptarea necesară a informației și strategiilor la specificul noii forme de comunicare, ceea ce a dus la riscul transformării activităților pe internet într-un simulacru de educație. Date fiind însă noutatea și urgența abordării, lipsa experienței celor implicați și, nu în ultimul rând, imensa presiune socială, mediatică și politică, lucrurile nu puteau fi infailibile.

Pandemia din educație a reliefat mai convingător ca niciodată necesitatea, sub semnul urgenței, a informatizării învățământului românesc. Început cu ani în urmă, procesul a evoluat lent, urmând meandrele tranziției nesfârșite din educație, pe fondul politizării, fragmentării politicilor reformei și lipsei unei viziuni coerente, proiectate într-un viitor european, alături de sistemele performante. Rezultatul este realitatea de azi, când școala autohtonă este încă departe de exigențele digitalizării la nivel de sistem și proces. Criza pandemică a scos în evidență, ca un test al adevărului, situația reală a sistemului în materie de racordare la tehnologie și implicare a IT&C în actul educațional. Faptul că un sfert de milion de elevi (deși se spune că, în realitate, ar fi mai mulți) nu au acces la instrumentele digitale și nici conexiune la internet este de-a dreptul alarmant. Procesul informatizării (ca, de altfel, și nivelul educației) nu trebuie evaluat doar în marile orașe, în școlile și în colegiile de prestigiu, ci și în târgurile de provincie, în satele și cătunele țării. Pandemia a arătat, fără dubii și ambiguități, că informatizarea nu este doar o opțiune a unui guvern, care poate fi aplicată, tergiversată sau amânată în funcție de multe variabile și necunoscute, ci reprezintă o necesitate obiectivă. Nu numai pentru situații de urgență, când mediul virtual îl suplinește pe cel fizic, oferind singura alternativă la actul didactic, ci și pentru exigențele și obiectivele educației în era actuală, când lumea își concepe dezvoltarea și evoluția prin Educație, Cercetare și Cunoaștere. Inițiativa de suplimentare a bugetului educației pentru achiziționare de tablete și conectare la internet (chiar dacă se înscrie în strategia românească de evoluție în salturi, prin „arderea etapelor“) reprezintă un pas înainte. Dar lucrurile nu trebuie oprite aici, odată cu sfârșitul crizei. Digitalizarea nu privește doar dezvoltarea infrastructurii și asigurarea logisticii, ci și instruirea cadrelor didactice în scopul dobândirii competențelor necesare actului educațional. Aspect esențial, ea comportă și remodelarea mentalităților pentru o lume nouă, în continuă și rapidă schimbare. Informatizarea școlii este, de aceea, un proces lung și dificil, un drum greu de parcurs care duce de la o paradigmă la alta, de la o epocă a educației la alta.

Provocarea digitală constituie una dintre cele mai importante teme ale școlii de azi. Educația nu mai poate rămâne ancorată în abordări tradiționale, de secol XIX, ci trebuie să facă pasul din trecut în prezentul erei tehnologice și în viitorul spre care înaintăm cu fiecare secundă. Tehnologia informatică și internetul îi deschid învățământului nenumărate posibilități în desfășurarea actul educațional, la nivel de strategii didactice, comunicare, modalități de informare, volum de date și viteză, punându-i la dispoziție mijloace și resurse inepuizabile. Cu un click, elevul pătrunde prin porți ale cunoașterii dintr-un univers în altul, într-un multivers digital, inaccesibil, ca anvergură și timp de acces, în paradigma clasică. Volumul de informație, complexitatea sinapselor, viteza procesării sunt incomparabil mai mari decât în educația desfășurată numai cu creta și pixul. Dacă se oprește la rolurile și procedurile tradiționale – în care profesorul dictează și elevul notează, apoi elevul reproduce informația memorată și profesorul ascultă –, dacă nu implică și tehnologia, aplicațiile informatice, internetul și resursele de cunoaștere prezente în mediul virtual ori stocate pe suporturi digitale, atunci actul educațional rămâne dramatic limitat, insuficient din perspectiva necesităților cunoașterii de azi, iar școala își refuză progresul prin pasul fundamental în mileniul III.

Informatizarea nu trebuie asociată doar cu școala online, formă extremă a tehnologizării, dezvoltată, din necesitate, în timpul pandemiei ori, în alte cazuri, ca o modalitate autonomă, alternativă de instrucție. Realist vorbind, școala online nu oferă soluția ideală a educației, pentru că, pe lângă avantaje, are și dezavantaje majore. Ea nu poate suplini interacțiunea directă dintre profesor și elev, complexitatea și substanța comunicării didactice, fiind constrânsă la schematizare, limitarea timpului și a informației, la privarea de explicații, demonstrații și speculații, de spectacolul inteligenței în condiții de emulație și sinergie a creierelor. Carențe care s-au văzut, de altfel, acut în recenta experiență virtuală, generată de suspendare. Forma optimă a învățământului rezultă din întâlnirea și colaborarea educației clasice cu tehnologia informatică, a cărții și manualului tipărite cu informația virtuală, a cretei cu tabla digitală, a comunicării în sala de clasă cu dialogul online, fiecare cu propriile particularități și avantaje.

Procesul digitalizării presupune implicarea complexă a tehnologiei în actul educațional, online și offline, gândită ca suport pentru predare, studiu și învățare, pentru creativitate și inovare. De aceea, informatizarea școlii nu trebuie privită conjunctural, numai pentru situații de criză, ci ca un proces normal, absolut necesar în lumea de azi și de mâine. Altfel, un alt tip de criză se poate instala peste educația românească, o criză a stagnării într-o condiție anacronică, din vremea Domnului Trandafir, în afara evoluțiilor și modelelor de performanță, care construiesc viitorul prin educație, inteligență și tehnologie.