Forme fără fond la poarta școlii online

FLORIN ANTONESCU

Cică s-a dat lege: profesorii sunt obligați să țină lecții online. „S-a băgat” și-n fișa postului! „Fișa postului” face parte din moda lexicală, e-n tendințe, a intrat în categoria expresiilor considerate că dă bine să fie zise frecvent și a căpătat sensul de a sublinia seriozitatea muncii, și ca executare, și ca pretenție față de executant. De fapt, „legea” în cauză e doar un ordin ministerial de actualizare a unui ordin în vigoare de vreo zece ani, timp în care a mai suferit modificări: Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 4247/13 mai 2020 privind modificarea și completarea Metodologiei de evaluare anuală a personalului didactic și didactic auxiliar, aprobată prin Ordinul ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 6143/1 noiembrie 2011 privind aprobarea Metodologiei de evaluare anuală a activităţii personalului didactic şi didactic auxiliar.

Foarte necesar, deloc obligatoriu

E drept, ordinul ministerial face trimitere la „fișa-cadru a postului – cadru didactic în învățământul preuniversitar” (cum e și „fișa-cadru a postului de profesor documentarist”), însă aceasta este un reper pentru ceea ce se realizează de fapt pe baza ordinului în discuție: „Fișa-cadru de autoevaluare/evaluare în vederea acordării calificativului anual pentru cadrele didactice din învățământul preuniversitar”. Scurt spus, intervenția prin modificarea ordinului ministerial este asupra evaluării: se face de-acum în funcție și de folosirea online-ului. În forma actualizată a ordinului au fost introduse prevederi impuse de condițiile în care este forțată să funcționeze școala acum. Una dintre ele este că „în situații excepționale, calendarul de evaluare, fișele postului și fișele de autoevaluare/evaluare operaționalizate/individualizate pot fi modificate în cursul anului școlar”. Alte prevederi au suferit actualizări prin completarea unor criterii de performanță existente cu posibilitatea realizării lor prin apel la online: în domeniul „Proiectarea activității” apare „proiectarea activităților-suport pentru învățarea în mediul online și a instrumentelor de evaluare aplicabile online, din perspectiva principiilor de proiectare didactică”, în domeniul „Realizarea activităților didactice” apar „utilizarea de resurse educaționale deschise, aplicații online, crearea și susținerea sesiunilor de învățare pe platforme educaționale”,  „organizarea și desfășurarea activităților didactice, curriculare și extracurriculare în mediul școlar, extrașcolar și în mediul online”; în domeniul „Evaluarea rezultatelor învățării” apar „utilizarea diverselor instrumente de evaluare, inclusiv a celor online”, „realizarea și aplicarea unor instrumente de evaluare a activității online, valorizarea rezultatelor evaluării și oferirea de feedback fiecărui elev”; în domeniul „Contribuția la dezvoltarea instituțională și promovarea unității școlare” apar „promovarea imaginii unității de învățământ în comunitate prin participarea și rezultatele elevilor la olimpiade, concursuri, competiții, activități extracurriculare și extrașcolare realizate în mediul școlar, extrașcolar și în mediul online”, „realizarea/participarea la programe/activități de prevenire și combatere a violenței și a bullyingului în mediul școlar și/sau în mediul online”.

Oportunismul de toate zilele

Dacă din toate aceste completări înțelesul tras este că profesorilor li se cere să treacă la lecții online, înseamnă că ne găsim în situația încă unei probe de oportunism frecvent în sistemul nostru educațional. Pericolul este ca online-ul să devină scop în sine, activitățile online să fie raportate cu orice preț, să devină ceva ce „se cere”, „se punctează”. Ar însemna să acoperim cu vorbe o lipsă de conținut. Am consemna încă un exemplu de forme fără fond.

O altă urmare ar fi absolutizarea recursului la online ca înlocuitor al prezenței directe în clasă. În acest fel, soluția formală a recunoașterii online-lui ca utilizabil s-ar putea să îndepărteze atenția de la alte modalități prin care se pot ține lecții, se poate transmite învățătură, se pot crea conexiuni fără ca elevii să stea neapărat în bănci și profesorul, la catedră. Chiar în condițiile actuale, e de observat că s-au redeschis muzee, biblioteci, parcuri. Nu s-au anunțat, cel puțin deocamdată, inițiative de acțiuni (chiar lecții) în astfel de locuri, evident, cu adaptare la restricțiile încă existente: grupe mici sau de unul singur, răspândire în spațiul expozițional sau prin parc, pe alei, pe la monumente etc., cu obiective comune de urmărit, de transmis, de regrupat în online. Vine vacanță, cum vacanță și este pentru mulți, încă din martie, în mod iresponsabil. De valorificat pe lângă lecția în clasă și pe lângă manual, ca învățătură informală, poate fi și apelul la biblioteca din casă, la cărțile cuiva din familie, la experiența vreunui adult din preajmă, la ceva deștept prins din zbor de pe la televizor, din vreun joc etc. Legea educației naționale recunoaște (sigur, în condiții reglementate) apelul la informal și la nonformal.

Reactualizarea nedorită a drobului de sare

Dacă desfășurarea online a lecțiilor și a altor activități este legiferată numai ca măsură de prevenție în așteptarea unui nou val de pandemie, înseamnă că ne situăm jos de tot ca societate și, cu precădere, ca sistem de educație. În pregătirea viitorului an școlar, doar trecător a venit vorba despre nevoia găsirii unui timp și a unor modalități de recuperare a materiei care nu s-a putut preda în clasă. În schimb, se vorbește, se lucrează și se legiferează cu aplomb și cu fatalitate la gândul închiderii din nou a școlilor, asta dacă o fi să fie deschise în septembrie. Avem astfel încă o dovadă că clasicii sunt mereu actuali, în cazul de față, prin reactualizarea atitudinii în fața drobului de sare de pe horn, transfigurate de Ion Creangă. Nu se văd pregătiri, nu se aud intenții ca unele dintre măsurile excepționale luate acum pentru revenirea la școală a elevilor din clase terminale și pentru desfășurarea examenelor naționale să intre în normalitatea școlii: efective mai mici de elevi, rigoare în deplasarea prin spațiul școlii, asistență medicală, dotări pentru igienă. Unele dintre acestea cer timp de punere în aplicare, cer bani și reglementări: efective mai mici decât în prezent în clase, lucru pe grupe, folosirea unor spații. Este însă la-ndemână renunțarea la câteva obiceiuri împământenite prin școli din încredințarea că ele asigură liniște și disciplină, cum sunt blocarea accesului pe unele intări-ieșiri (frecvent, cea principală, blocată în general cu plante decorative sau panouri), interdicția de a se deschide ferestrele claselor („se face curent, se sparg geamuri”), ținerea elevilor în clase în pauze („ca să nu se-alerge prin curte”, când ei tocmai asta ar avea nevoie să facă). Nu ar fi rele separări de felul scară pentru urcare, scară pentru coborâre, inclusiv fără a fi luat drept atentat la drepturile elevilor reconsiderarea clasicei scări a profesorilor. Peste toate, ar fi să facă parte din banalitatea școlii ceea ce acum constituie subiect de mediatizare și motiv de laudă că „se iau măsuri” ca să existe: apă, săpun, hârtie la toalete, dezinfectant din loc în loc prin școală, curățenie între o serie și alta de elevi.

„Școala altfel”, spre intrarea în obișnuință

Ca desfășurare efectivă a activității, „școala altfel” ar fi de așteptat să se extindă cât mai mult la nivelul școlii curente, de exemplu, prin desfășurarea unora dintre ore în locuri și în forme neconvenționale. Așa nu ar mai fi luată drept ciudățenie ideea unui profesor de a organiza examen cu candidații împrăștiați pe scaunele sau pe terenul unui stadion, idee care de altfel nu e nouă și care nu ar fi de import, pentru că s-a mai aplicat și la noi, de exemplu, prin lecții de educație sanitară.

Între asemenea forme de reorganizare a activității din unități de învățământ (unele ținând de dotare, altele, de amenajare, altele, de concepere etc.), este de inclus „obligația” ca profesorii să desfășoare activități online. Astfel de activități sunt necesare în sine, nu doar ca răspuns în fața imposibilității temporare de a ține lecții în clasă. Sub acest aspect, reglementările care să asigure suport și recunoaștere activităților online sunt incontestabile. Totul e să nu rămână la stadiul de enunț asemenea activități, cu liniștea datoriei împlinite odată cu presărarea din loc în loc în textul unui act normativ a câtorva cuvinte „din alea care se cer acuma”, de data aceasta cuvintele fiind „tehnologia informației și comunicațiilor”, „dispozitive electronice”, „platformă”, „conexiune”, „mediu online”.