Au rost olimpiadele?

Ioana NICOLAIE scriitoare

Care-i diferența între un olimpic și un elev obișnuit? Faptul că face mai multă pregătire la o disciplină? Că-și ia din timpul liber ca să aprofundeze pe cont propriu niște informații primite-n clasă? Că are poate un talent aparte, e un matematician genial, un chimist în fașă, un viitor creator de lumi imaginare, un filozof nedezvăluit sau un informatician de calibru? Nu, nici vorbă, oricine cunoaște cât de cât sistemul știe că programa pentru olimpiade e augmentată față de cea de la clasă, drept pentru care e nevoie de niște ore-n plus cu potențialii candidați la glorie. De aici până la un loc pe podium calea e lungă și deseori concurența nu e rezonabilă. Căci una e să faci niște probleme specifice sau să lucrezi mai mult înainte de județene sau de naționale și alta e să fii dopat, precum gâsca, o lună, o vacanță, ba chiar un an întreg, doar, doar o să ajungi acolo, în elită, printre primii din țară. Sunt licee de top în care clasele pentru olimpici, să zicem cele de chimie, nu studiază sistematic decât disciplina asta. Restul, cu excepția materiilor de Bac, sunt facultative, notele se trec oricum, iar timpul prețios e folosit numai într-o direcție. Cu alte cuvinte, e ca și cum un culturist și-ar lucra obsesiv o singură categorie de mușchi. Nu se va transforma cu timpul într-o ființă complet dizgrațioasă? Nu-și va nărui echilibrul cu care l-a înzestrat natura? Bietul olimpic crescut intensiv nu-și subminează, de fapt, educația? Ce cultură va avea el în viața adultă? Cum se va raporta la noutățile din jurul său, în orice parte a vieții se va uita? Va ști la ce piese de teatru să meargă? Sau, altfel, va ști că și teatrul e ceva ce-ți dă sens? Va descoperi vreodată lectura? Se va îmbogăți interior când va crește? Sau va rula mono-maniac un fel de viață care numai bucurie n-are cum să-i aducă?

Nu știu să răspund la întrebările acestea, dar mi-e limpede că școala n-ar trebui să experimenteze atât de dramatic pe copii. Ca în orice situație în care performanța extremă e cumplit de zgârcită, căci se-mparte doar la câțiva, elevii aceștia mi se par un fel de victime colaterale. La unele discipline, precum matematica, tot talentul e cel care va face diferența. La altele, precum cele umaniste, va fi greu de găsit copilul cu adevărat dăruit, fiindcă el detestă șablonul, nu se conformează, încearcă să deschidă breșe-n interior, e original și, prin urmare, depunctat prin barem. Reproducerea e mama reușitei în școala noastră.

Mi s-a întâmplat să corectez teste de olimpiadă, la română, și să mă văd blocată în fața unor eseuri aproape identice. Cum să pot vedea eu sub suprafață? Care era copilul extraordinar, cel care merita admirația mea? Scria oare frumos, cum erau mai toate paginile din fața mea, sau, dimpotrivă, desena abrupt literele, ceea ce aducea imediat penalizarea legată de aspectul lucrării? Era paradoxal la cerința unde trebuia să-și dovedească talentul sau, dimpotrivă, urma sfatul profesorului, moderează-te, gândește-te că evaluatorul, statistic, nu va aprecia ceva ieșit din comun? Am dat punctajele cu strângere de inimă, nu, nu aflasem nimic despre copiii aceia, n-aveam habar care dintre ei era cel mai bun. După experiența aceasta am început să spun că la matematică sau la științe, da, poți lua zece, nu și la română, unde sunt mult mai multe variabile.

Cum se face totuși că unii iau 10? Am convingerea că nu pentru că-s cei buni cu adevărat, ci prin hazard. Ar fi interesant de făcut o cercetare despre parcursul ulterior al foștilor olimpici naționali. Oare s-au îndreptat spre domeniul în care-au performat în școală? Unii da, firește, căci le era la îndemână. Doar că n-au mai strălucit. Alții mai mult ca sigur că s-au îndreptat spre o cu totul altă facultate.

Ca o concluzie, nu, nu sunt împotriva olimpiadelor, dar tare aș vrea ca ele să-i elimine din start pe cei dopați. Nu văd de ce e nevoie de o programă specială pentru olimpici, de ce să nu se rămână cu aceea care se predă la clasă. Cât despre olimpiada la română, m-aș mulțumi să-i descopere pe cei cu adevărat talentați. Cum nu reușește să facă asta, m-am bucurat când am aflat c-a apărut Olimpiada de Lectură ca Abilitate de Viață (OLAV). Am căutat subiecte, nu-mi venea să cred că sunt vii, provocatoare și foarte inteligent făcute. Cine-a inițiat povestea asta? m-am întrebat imediat. Și-am descoperit că-n spatele ei sunt niște profesori de excepție, fiecare o poveste-n sine, autori de manuale (cele mai bune, fără îndoială) și intelectuali implicați. Monica Halaszi face minuni la un liceu din Bistrița, iar pe Horia Corcheș îl cunoaștem mai ales ca scriitor (Istoria lui Răzvan e o bucurie pentru cititorii de gimnaziu) și ca jurnalist la Dilema Veche. Citiți interviurile următoare și veți înțelege de ce sunt ei eroii mei din acest număr.

OLAV. A împlinit deja șapte ani, a fost cât pe ce să se îmbolnăvească dramatic, punându-i-se diagnostice diverse, de la „Daciada“ la „inutilitate cronică“. Iubită de elevi și de (unii) profesori, s-a însănătoșit după un an de „concediu forțat“. Au trecut prin el zeci de mii de elevi și a schimbat perspectiva multora asupra concursurilor școlare. S-a dorit a fi altfel și este altfel.

EROII NUMĂRULUI

Monica Halaszi a împlinit 30 de ani de când i se spune „profa“, iar în copilărie obișnuia să se joace cu păpușile „de-a școala“. Îi place tehnologia și nu vede vreo incompatibilitate între literatură și mediul digital. Mai mult, este convinsă că ora de literatură și smartphone-ul funcționează bine împreună, că orice text „de manual“ poate fi „domesticit“ și că poate dezvolta competențe media pe un text de Dimitrie Cantemir. Ar vrea ca școala să se adapteze lumii în care trăiesc elevii și să nu ceară lumii să i se adapteze.

Horia Corcheș are doar 24 de ani de învățământ în cârcă. Deși în copilărie citea mult, uneori ascuns cu cartea și cu veioza sub pătură, nu s-a gândit că va ajunge profesor de limba și literatura română. Părinții au vrut să-l facă medic, el a încercat până și un an de teologie, dar în cele din urmă s-a potrivit cu acest destin. Îi place literatura, îi place să și scrie. Îi place să-și provoace elevii cu propriile lor preocupări, cu ceea ce face parte din universul lor cotidian și-i place când, pornind de la vreun text literar, ajunge să vadă în ochii lor sclipirea unei uimiri care înseamnă viață și umanitate.

Pentru acești tineri merită să nu renunți, chiar dacă munții se bat în capete

Pentru noi, lectura nu se rezumă la «actul de a citi» și la textul ficțional (așa cum mulți tind să creadă, mai ales când nu au curiozitatea de a vedea structura subiectului), ci e un proces ce conduce spre constituirea sensului.“

Interviu cu Monica Halaszi; de Ioana Nicolaie

De unde până unde o Olimpiadă de lectură? Nu era suficientă Olimpiada de română?

Monica Halaszi: Povestea Olimpiadei de lectură își are originea într-un proiect POSDRU, numit „Metode inovative în formarea cadrelor didactice pentru dezvoltarea abilităților de viață ale elevilor“. Întâmplător sau nu, managerul proiectului a fost Anca-Denisa Petrache, la acea dată inspector general pentru limba și literatura română, învățământ liceal, în cadrul MEN, iar ideea de a scrie un opțional pentru o disciplină numită „Lectura și abilitățile de viață“ îi aparține. Împreună cu Alis Pop, profesoară de limba și literatura română în Sfântu Gheorghe (Covasna), având-o aproape pe Florentina Sâmihăian (Universitatea București), am redactat programa pentru această disciplină, care a fost avizată apoi prin ordin de ministru. Tot Anca-Denisa Petrache a venit cu ideea să dezvoltăm opționalul într-un concurs mai altfel, mai prietenos, un concurs care să vizeze competențele și experiențele de lectură ale elevilor și să-i provoace. Să-i adune pe cei cărora le place să vorbească despre ceea ce citesc fără să folosească jargonul critic (atât de nefiresc în discursul unui elev de 15 ani) și fără să citeze teoreticieni literari (demonstrând mai degrabă erudiția propriilor profesori, decât fondul lor cultural). Am redactat împreună regulamentul specific, raportându-ne la Metodologia-cadru de organizare și desfășurare a competițiilor școlare, la programa pentru opțional și la Cadrul european de referință LiFT-2, iar în iunie 2013 a avut loc prima ediție. Așa s-a născut LAV-ul sau OLAV-ul, mai exact concursul, apoi olimpiada „Lectura ca abilitate de viață“, iar echipei inițiale i s-au alăturat Horia Corcheș (Cluj) și Cristina Gherman (Satu Mare). Inițial, concursul s-a adresat elevilor din clasele V-XII, dar presiuni de tot felul au dus la separarea gimnaziului de liceu, iar din acest an școlar, OLAV-ul aparține doar liceenilor. Mă întrebai dacă nu era suficientă olimpiada clasică de limba și literatura română. Zic că nu. Olimpiada de lectură se adresează unei alte categorii de elevi, cu o altă libertate a spiritului, mai apropiată de viață decât de conceptele de teorie literară, iar atmosfera din timpul etapei naționale demonstrează felul lor special de a se raporta la text și texte. Ceea ce încă nu au înțeles mulți dintre cei care aud că există o olimpiadă de lectură este sensul termenului „lectură“. Pentru noi, lectura nu se rezumă la „actul de a citi“ și la textul ficțional (așa cum mulți tind să creadă, mai ales când nu au curiozitatea de a vedea structura subiectului), ci ca proces ce conduce spre constituirea sensului. Și nu, nu asociem lectura numai cu textul ficțional, ci și cu nonficționalul și cu multimodalul. Mai mult, ceea ce este minunat la etapa națională a OLAV este proba B, „orală“, o dezbatere de tip Karl Propper adaptată, în care elevii, aflați în ipostaza de afirmatori, respectiv negatori, își susțin punctul de vedere, construiesc argumente și contraargumente, totul având ca punct de plecare o moțiune desprinsă din cartea selectată pentru ediția din acel an. Fiindcă dacă este vorba de lectură, este totuși nevoie și de o carte.

„(..) a existat O mobilizare exemplară a elevilor «olavieni» care au creat o petiție online intitulată «Salvăm OLAV-ul» și o pagină de Facebook intitulată «Salvăm lectura, salvăm OLAV-ul»“

Cum ați reușit să faceți funcțional un proiect atât de complex? Nu vi s-au pus bețe-n roate, nu vi s-au închis uși la care ați bătut, nu v-a venit să renunțați la idee?

Așa cum spuneam, proiectul a avut susținerea ministerului încă de la început. Anca-Denisa Petrache era inspector general în MEN, Monica Anisie, actualul ministru, pe atunci director general, apoi secretar de stat, a devenit ea însăși parte a proiectului, asigurându-i continuitatea. ISJ Bistrița-Năsăud a susținut la rândul său proiectul și, câțiva ani, Bistrița a devenit capitala lecturii. Problemele au apărut atunci când, schimbându-se organigrama ministerului, disciplina limba și literatura română a fost gestionată de inspectorii generali pentru limba franceză, respectiv limba engleză, care se pare că nu au înțeles spiritul acestei competiții. Au desființat olimpiada, i-au preluat denumirea și au creat o struțo-cămilă, o secțiune B a olimpiadei clasice, modificând, și aici mă refer doar la nivelul liceal, structura subiectului și renunțând la dezbatere și, implicit, la propunerea unei cărți pentru etapa națională. Un argument care ne-a fost aruncat în față este că „profesorii au solicitat renunțarea la această competiție“. Anul școlar 2018- 2019 a fost un an negru pentru OLAV. Cu toate acestea, a existat o mobilizare exemplară a elevilor „olavieni“, care au creat o petiție online intitulată „Salvăm OLAV-ul“ și o pagină de Facebook intitu – lată „Salvăm lectura, salvăm OLAV-ul“, și-mi vin acum în minte Cristina Bane, Petru Dinu sau Victor Morozov, dar știu că sunt mult mai mulți cei care au încercat atunci resurecția competiției. Pentru acești tineri merită să nu renunți, chiar dacă munții se bat în capete.

Cum îi faceți pe copii să citească?

Copiii citesc. Sigur, citesc ceea ce le place, ceea ce răspunde nevoilor și preocupărilor pe care le au. Unii preferă să citească texte științifice, alții biografii, sunt printre copii pasionați de beletristică, unii doar scanează textele sau frunzăresc cartea. În fond, își asumă regulile imprescriptibile ale cititorului, așa de clar formulate de Daniel Pennac. Ce fac eu? Știu ce nu fac. Nu-i oblig, fiindcă, așa cum tot Pennac spunea „verbul a citi nu acceptă imperativul“, împărțind această proprietate cu verbele a iubi și a visa. Aplic strategia lecturii cu voce tare, le citesc și celor mici și celor mari. Le sugerez titluri, pe care unii le notează. Încerc mai degrabă să îi conduc spre lectură, nu să-i îmbrâncesc spre ea. Uneori îmi iese, alteori nu.

Vi se potrivește „haina“ de profesor? V-ați gândit vreodată să renunțați la ea?

Vai, ce bine mi se potrivește! Sigur, au fost momente în viața mea când am simțit că mă strânge, dar am găsit soluții. Am schimbat croiul, nu haina. Sigur, au fost și sunt momente în care mi-a venit să spun gata, nu mai pot, dar nu din cauza elevilor, ci a unor reguli nescrise care încă funcționează în școala românească, uneori atât de anacronică.

„Ceea ce am constatat ulterior a fost că elevii au devenit mai atenți la discursul jurnalistic și la mecanismele dezinformării, luând adesea atitudine în spațiul public“

Faceți niște ore extraordinare. Monica, îmi amintesc una cu Baltagul și folosirea GPS-ului, iar la tine, Horia, îmi amintesc ceva emoțional cu primii tăi copii. Povestiți-mi, pe scurt, una. Ca model de bună practică.

„Fac ore“. Adică predau, facilitez, formez, îndrum. Nu cred că sunt ore extraordinare. Poate unele. Uneori ies din clasă și îmi spun că, dacă aș fi fost elev, nu mi-ar fi plăcut ora. Există, este adevărat, și ore de care sunt mândră. Îmi amintesc de o lecție (o succesiune de trei ore, de fapt) la clasa a IX-a, despre textul jurnalistic, valoroasă nu numai pentru că i-a familiarizat pe elevi cu textul narativ multimodal, ci pentru că a fost un bun prilej de a le dezvolta capacitatea de a înțelege mecanismele funcționării massmediei, de a-i face să reflecteze asupra manipulării și asupra responsabilității unui jurnalist. Textul la care am apelat este Red în pasărea care a strigat „Lupul“ (scenariu de Paul Tobin, concept de Giorgio Cavazzano, grafică de Alessandro Zemolin, traducere de Florentina Hojbo – tă, în volumul Noi aventuri Angry Birds – benzi desenate, Editura Arthur, Colecția Grafic Young, 2016). După ce elevii au făcut o lectură interiorizată a textului, au urmat întrebările personale (ce le-a plăcut, ce nu le-a plăcut, ce n-au înțeles, ce i-a intrigat etc.) și apoi un demers menit să le clarifice particularitățile acestui tip de text narativ. Au urmat exerciții de comprehensiune și o activitate pe grupe în care elevii au fost solicitați să identifice aspectele ce țin de cadrul deconstrucției mesajelor media. La finalul activității, au discutat despre semnificația unor replici din text: „Băiete, trebuie să înțelegi că nu scrii articole ca să vinzi ziare. Un reporter îi informează pe oameni“; „Noi creăm felul în care este percepută lumea și, creând percepția, creezi lumea“; „Meseria de reporter nu e o meserie și atât. E o responsa – bilitate“. Concluzia la care elevii au ajuns a fost aceea că rolul jurnalistului, și implicit al mass-mediei, este de a informa în mod responsabil, fiindcă lumea se reflectă în produsele media și este percepută ca atare. Mai mult, fiindcă are puterea de a crea o imagine asupra lumii, presa este o putere (uneori manipulatoare). Ceea ce am constatat ulterior a fost că elevii au devenit mai atenți la discursul jurnalistic și la mecanismele dezinformării, luând adesea atitudine în spațiul public.

Sunteți amândoi autori de manuale, cum ați ajuns să faceți asta? Cum vedeți voi un manual ideal?

Am ajuns să scriu manuale datorită unor oameni care au avut încredere în mine: Luminița Medeșan și Sofia Dobra. Se întâmpla în 2005, anul în care se lansase o licitație de manuale pentru clasa a XI-a, având în vedere schimbarea programei. Manualul la care am lucrat, noi trei și Dorina Kudor, a obținut în urma evaluării cel mai mare punctaj, așa cum a fost și în cazul celui elaborat în anul următor, pentru clasa a XII-a. O nouă provocare a venit în 2015, când s-a lansat concursul de manuale școlare pentru clasa a V-a, odată cu schimbarea paradigmei curriculare și implicit a programei. Trebuie să recunosc că nu e tocmai ușor să elaborezi un manual (și nu se poate face în două săptămâni, așa cum afirma la un moment dat o tânără profesoară de limba și literatura română). Un manual bun se face în câteva luni (să zicem șase), presupune alegerea unui model didactic, analiza programei, armonizarea demersului cu competențele și cu conținuturile, muncă de cercetare, feedback-uri peste feedback-uri, o editură de calitate cu redactori, tehnoredactori și ilustratori foarte buni. Și la fel de importantă este empatia, fiindcă nu poți face un manual dacă nu te gândești în permanență la copilul care îl va utiliza. Devenind autor de manuale școlare te expui și, trebuie să recunosc, ești acuzat pentru ceea ce ai scris, chiar dacă nu ai făcut decât să respecți programa. Un manual ideal? Nu cred că există. Vreau să spun că manualul este un instrument, o alternativă pentru învățare, care se potrivește mai mult sau mai puțin unui elev sau viziunii unui profesor. Mi-aș dori ca școala românească să ajungă la nivelul la care să nu mai fie nevoie de manuale și fiecare profesor să-și conceapă lecțiile alegând textele literare sau demersul în funcție de elevii cu care lucrează și să le dezvolte competențele prin strategii personalizate.

„Sistemul are nevoie de profesori cu competențe didactice, nu de prestatori de servicii educaționale“

Ce ați schimba în felul românesc de-a face educație? (un lucru sau două, știu că sunt multe de spus).

Da, într-adevăr, sunt multe de spus, dar dacă ar fi să aleg două schimbări ar fi următoarele: aș acorda o șansă învățării integrate și aș regândi sistemul de evaluare.

Este vreo diferență între elevii de azi și cei de dinainte de revoluția tehnologică?

Și da, și nu. Pe de o parte, elevii de azi sunt reprezentanții generației digitale, trăiesc printre aplicații informatice și știu să caute cu ușurință informații. Ceea ce generația de dinaintea revoluției tehnologice obținea cu dificultate, prin apel la biblioteci sau la profesori, generația de astăzi obține în timp real, prin accesarea unui motor de căutare. Sigur, există un pericol în acest mod facil de a ajunge la informație: creditarea tuturor surselor. Cred că elevii digitali ar trebui să fie învățați să facă discriminarea între surse și să nu abuzeze de acestea. Pe de altă parte, este totuși ceva ce îi aseamănă pe elevii de ieri cu elevii de azi: nevoia de a avea repere morale.

Avem rezultate proaste le testări internaționale și ne uimește procentul analfabeților funcțional. În ce fel am putea schimba asta?

Acceptând că lumea s-a schimbat și că școala nu poate rămâne încremenită în timp. Aplicând Legea Educației, aș zice. Folosind rezultatele de la evaluările de la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, a căror funcție este formativă, analizând ceea ce știu să facă elevii bine și ceea ce nu știu și elaborând planuri remediale. Rescriind programele școlare care, deși sunt construite pe competențe, conțin pagini întregi de conținuturi, de multe ori nerelevante pentru viața reală. Testările internaționale sunt concepute pentru a măsura capacitatea unui elev de a face față vieții de adult, deci e firesc să modifici programa dacă ea este prost gândită. Investind în personalul didactic, dar în mod responsabil, nu prin megalomanice proiecte despre „curriculumul relevant și educația de calitate“, ci prin masterate didactice serioase, așa cum înțeleg că se intenționează. Sistemul are nevoie de profesori cu competențe didactice, nu de prestatori de servicii educaționale. Hai să zicem că putem schimba situația aceasta tristă începând cu noi.

Literatura se scrie nu doar pentru critici și teoreticieni literari, ci pentru toți oamenii

„Am urmărit elevii în alegerile lor. Sunt mulți care vin spre această competiție și tot mai puțini cei care o aleg pe cealaltă“

Interviu cu Horia Corcheș; de Ioana Nicolaie

Scrii cărți pentru oameni mari, dar și pentru copii. Pe care teritoriu te simți mai confortabil?

Horia Corcheș: Am să mă joc și voi începe spunând că oamenii mari sunt ei înșiși copii, după cum și copiii sunt niște oameni foarte mari, dacă-i privești cu atenție. Mă simt confortabil pe oricare dintre teritorii, tocmai pentru că nu le văd foarte diferite. Poate că singurul lucru care diferă este limbajul, dar aceasta este o chestiune tehnică, pe care o poți deprinde. Desigur, universurile pot părea diferite, dar copiii înțeleg la fel de bine ce înseamnă bucuria sau tristețea, ce înseamnă succesul sau eșecul, ce înseamnă loialitatea sau trădarea. Scriu după cum mă situez eu mai bine în limbaj, în funcție de dispoziție sau de un plan prestabilit. Când scriu, spre exemplu, din perspectiva adultului, care-și rememorează copilăria și adolescența, descopăr cel mai bine cât de fragilă e, la urma urmei, granița aceasta dintre adulți și copii. Rămâne doar să fiu atent la stăpânirea tehnicii și a limbajului. Și tu o știi bine, Ioana, căci faci cam același lucru în romanele tale, mai ales în ultimele.

De unde până unde o Olimpiadă de lectură? Nu era suficientă Olimpiada de română?

Monica a făcut o excelentă sinteză a istoriei acestei olimpiade. Nu o reiau. Adaug doar câteva nuanțe, referindu-mă mai ales la a doua întrebare. Profilul celor două competiții este foarte diferit, implicit profilul elevilor care participă la ele. Aș spune că această olimpiadă valorifică actul lecturii ca plăcere ingenuă de a descoperi, de a înțelege, de a pune sensul textului într-o paradigmă a propriei viziuni despre lume. Textele literare pe care le propunem aici sunt din literatura universală, spre deosebire de cele propuse la olimpiada clasică. Am urmărit elevii în alegerile lor. Sunt mulți care vin spre această competiție și tot mai puțini cei care o aleg pe cealaltă. De ce? pentru că aici se simt mai liberi în fața textului, fără să fie supuși unei evaluări prin grilă conceptuală, teoretică, istorico-literară. Aici sunt ei și textul, prin care încearcă să înțeleagă și câte ceva despre lume, și câte ceva despre ei înșiși. E o libertate de care au nevoie mult mai mulți decât cei care au o înclinație filologică și care abordează literatura dintr-o perspectivă mai, ca să-i spun așa, științifică, specifică celeilalte olimpiade. În fond, literatura se scrie nu doar pentru critici și teoreticieni literari, ci pentru toți oamenii. Iar lectori inteligenți sunt și printre medici, și printre ingineri, printre informaticieni etc. Elevii care vin la această olimpiadă nu vor alege o carieră filologică, poate, dar vor fi niște cititori curioși, inteligenți, reflexivi.

„(…) am organizat întâlniri cu scriitori, am avut sprijin din partea unor mari edituri, în special Art și Arthur, care au oferit sute de cărți“

Cum ați reușit să faceți funcțional un proiect atât de complex? Nu vi s-au pus bețe-n roate, nu vi s-au închis uși la care ați bătut, nu v-a venit să renunțați la idee?

Aș adăuga față de sinteza făcută de Monica faptul că primele ediții au fost legate de numele Monicăi, mai ales, care a gestionat organizarea etapei naționale la Bistrița. Dincolo de existența unei metodologii și de faptul că noi, cei care giram formularea subiectelor și partea de evaluare, un astfel de concurs presupune și o muncă administrativă, logistică intensă. Este vorba de etape de selecție județene, apoi de etapă națională unde participă elevi din toate județele țării, însoțiți de profesori. Sprijinul Ancăi-Denisa Petrache la nivelurile acestea a fost indispensabil, pentru că sistemul de învățământ este ierarhic, iar ea, de pe poziția de inspector general în minister, se asigura de buna organizare a etapelor locale și județene prin informări instituționale. Apoi, etapa națională, cum spuneam, se desfășura la Bistrița. La un moment dat, pentru că devenise foarte dificil să suporte mereu același județ povara logistică și financiară pe care o presupune, totuși, o bună organizare, am preluat, în anul 2016, organizarea etapei la Cluj, eu fiind pe vremea aceea inspector școlar. A fost o etapă pe care o voi păstra cu drag în suflet mereu, pentru că a avut un aer de bucurie și de sărbătoare special. Am construit atunci o identitate vizuală a concursului, cu sprijinul unor oameni deosebiți care m-au ajutat, colega mea de la inspectoratul școlar, Andreea Goldiș, respectiv un prieten grafician, Eugen Cosorean, am organizat întâlniri cu scriitori, am avut sprijin din partea unor mari edituri, în special Art și Arthur, care au oferit sute de cărți, fiecare participant a primit și semne de carte cu citate din poeți contemporani. Și multe altele. Desigur, am avut sprijin și din partea întregii echipe a ISJ Cluj, din partea colegilor profesori și a propriei mele școli, Colegiul Național George Barițiu, unde s-a și desfășurat concret evaluarea, sprijin acordat de cei doi directori, Alina Bărăian și Horațiu Popa-Bota. Îmi amintesc, cum spuneam, cu mult drag de acea primăvară.

Cum îi faceți pe copii să citească?

Ioana, unii elevi citesc, alții nu. Unii citesc o vreme, apoi se mai lasă, alții încep mai târziu. Ce pot remarca este că în școala mea se citește. Avem în școală două cluburi de lectură, la gimnaziu și la liceu, care demonstrează interesul pentru lectură. Ce fac eu în mod special? N-aș putea spune că am o rețetă. În fiecare lună recomand cărțile pentru cluburile de lectură. Îi duc pe elevi la lansări de carte și le vorbesc de câte ori am ocazia despre scriitori contemporani sau din literatura universală. Poate cel mai important e faptul că le citesc, cum spunea Monica. Uneori le citesc la începutul orei câte o poezie a vreunui poet contemporan, pornind de la care gestionez apoi lecția, făcând legătura cu ce avem de discutat în acea oră. Alteori le citesc câte o proză scurtă în momente în care simt că am un răgaz special. Discutăm mult. Îmi place să găsesc, pe cât mă țin puterile, lucruri interesante și mai puțin tehnice și în textele pe care le avem pentru studiu și pornind de la ele să le arăt fascinația universurilor ficționale. Dar… nu aș putea să spun că fac ceva în mod special.

Vi se potrivește „haina“ de profesor? V-ați gândit vreodată să renunțați la ea?

Mi se potrivește. Mă simt în largul meu printre elevi, e adevărat că parcă mai în largul meu printre liceeni. De renunțat? M-am gândit de câteva ori. Dar ce este interesant e faptul că și atunci când am proiectat ieșiri, au fost tot în domeniul educațional. Tot cu și pentru elevi mă vedeam lucrând, însă nu neapărat în spațiul instituționalizat al școlii de stat.

(…) un elev din prima bancă, în timp ce eu ieșeam cu lacrimi în ochi, ferit de privirile lor, a început să aplaude“

Faceți niște ore extraordinare (Monica, îmi amintesc una cu Baltagul și folosirea GPS-ului, iar la tine, Horia, îmi amintesc ceva emoțional cu primii tăi copii (scris în Dilema, parcă). Povestiți-mi, pe scurt, una. Ca model de bună practică.

Uneori fac ore extraordinare. Dar să știi că nu întotdeauna acestea sunt rodul unei pregătiri anterioare. Uneori pur și simplu se aliniază niște stele care fac să iasă un extraordinar suflu din noi toți cei ce ne aflăm în sala de curs și la final ne privim unii pe alții, neștiind dacă să zâmbim sau să plângem de emoție. Merg mult pe intuiție de moment și pe dialog, pe spontaneitate. Uite, o lecție care mi-a rămas în minte printr-o astfel de aură, nu prin spectaculosul ei neapărat, a fost la o clasă de-a XI-a, o lecție de literatură universală. Eram pe la începuturi, vorbeam despre Antichitate, despre Iliada lui Homer. Am discutat atunci despre inspirație, „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil“. Și mi-am adus aminte, pe loc, despre un filmuleț în care, pe scena TED, scriitoarea Elizabeth Gilbert vorbește despre efortul creator, făcând o incursiune în percepția diacronică asupra conceptului de inspirație. Ne-am uitat la filmuleț și am ajuns de la el foarte departe într-o discuție despre valori, ca un arc peste timp, dinspre bine, adevăr și frumos, ca repere ale Antichității, până la ce mai înseamnă valorile în lumea contemporană. Nu știu dacă aș putea să refac lecția aceea vreodată. A fost un ritm susținut, fără suflu, la finalul căruia un elev din prima bancă, în timp ce eu ieșeam cu lacrimi în ochi, ferit de privirile lor, a început să aplaude. Sunt momente rare, dar care îți dau o extraordinară forță pentru a merge înainte.

Sunteți amândoi autori de manuale, cum ați ajuns să faceți asta? Cum vedeți voi un manual ideal?

Eu am intrat în echipa de manuale în anul 2016. Se schimbase paradigma curriculară și programa școlară, din toamnă urma să intre în vigoare, iar Monica, împreună cu Sofia Dobra, cu Tina Sâmihăian și cu Anca Davidoiu Roman tocmai scriseseră manualul pentru clasa a V-a care luase locul I la evaluare. Căutau încă un om pentru echipă, iar eu tocmai cochetam cu renunțarea la funcția de inspector școlar, aveam nevoie de o schimbare. Am avut atunci norocul să mă considere de încredere. Mai întâi am lucrat cu ele la Caietul elevului pentru clasa a V-a și la Ghidul profesorului care însoțește manualul. Din toamnă am rămas în echipă și la realizarea manualelor. Am obținut locul I și cu manualul de clasa a VI-a și cu cel de-a VII-a, iar acum așteptăm rezultatul evaluării pentru manualul de clasa a VIII-a. Le mulțumesc colegelor de echipă pentru această oportunitate! E o experiență foarte provocatoare, dificilă și în același timp seducătoare. Munca în sine presupune luni de zile, cu etape succesive, de la primele întâlniri în care se analizează programa, se corelează pe unități de studiu conținuturile cu competențele, se împarte totul la număr de ore, se aleg textele de bază pe care se va lucra, apoi munca de concepere a lecțiilor, cum spunea Monica, zeci și zeci de feedback-uri, pentru că nicio lecție nu e finalizată până când nu trece de filtre succesive, ale tuturor autorilor, ale redacției de asemenea. Apoi intervine redacția, așezarea în pagină, grafica, desene comandate etc. E un efort susținut, pe care în lipsa unei redacții valoroase nu îl pot duce autorii singuri la capăt, iar noi am avut norocul unor profesioniști. Și munca nu se încheie când e gata PDF-ul, căci apoi facem manualul digital, care presupune o altă viziune, îmbogățită, apoi facem ghidul profesorului, în care explicăm viziunea, explicăm noutățile din programa școlară și oferim sugestii de abordare a fiecărei lecții în parte. A amintit Monica despre riscurile la care te expui. Este adevărat. Ajungi să fii apoi criticat, uneori hărțuit pe rețele de socializare de părinți nemulțumiți, de elevi chiar, de diverși oameni care se consideră îndreptățiți. Fac parte din riscurile meseriei.

Sunt în asentimentul Monicăi în privința manualului ideal. Ca orice ideal, nu există. Însă ce ne propunem noi când le scriem este să fim cât mai apropiați de elevi, să înțelegem cât mai bine universul lor și să intuim cum va fi lumea lor, pentru că nu formăm elevi care vor trăi în trecut, ci în viitor. Căutăm, ca atare, să le deschidem cât mai multe porți spre acest viitor. Aș mai adăuga faptul că suntem deschiși interdisciplinarității, căutăm legăturile cu alte discipline pe care le studiază elevii, citim alte programe școlare, facem, pe cât posibil, conexiuni. Idealul despre care vorbește Monica, al unei viitoare școli fără manuale, îl împărtășesc. Dar nu cred că putem ajunge prea curând acolo. Mai ales la nivel gimnazial, cred că elevii au nevoie de manuale, cât mai provocatoare și mai atractive. Apropo de asta, cred că ar fi minunat dacă manualele pe care le primesc gratuit de la stat să le rămână lor, nu să trebuiască să le dea înapoi la sfârșit de an școlar. Te atașezi cumva personalizat de el, ca elev în clasă gimnazială, și nu e exclus să te întorci la el, în diferite momente. Mai ales în măsura în care la sfârșit de ciclu treci și printr-un examen de evaluare. Văd însă mai ușor realizabil idealul demersurilor personalizate, fără manuale, la liceu.

„(…) aș insista pe construcția unor campusuri educaționale pentru elevii din mediile rurale mai ales, unde să li se ofere o educație comparabilă cu ceea ce există în mediul urban“

Ce ați schimba în felul românesc de-a face educație? (un lucru sau două, știu că sunt multe de spus)

Sistemul de evaluare l-aș vedea și eu regândit. Apoi, cred că aș insista pe construcția unor campusuri educaționale pentru elevii din mediile rurale mai ales, unde să li se ofere o educație comparabilă cu ceea ce există în mediul urban. Aici ar fi chiar multe de spus.

Este vreo diferență între elevii de azi și cei de dinainte de revoluția tehnologică?

Elevii de astăzi sunt mult mai mobili, prin faptul că sunt digitali. E o mobilitate a identificării informației, o ușurință a manipulării ei, ba chiar și o siguranță a deținerii ei. Asta îi face să pară mai puternici, sunt mai curajoși în formularea opiniilor, mai atenți la propriile drepturi, sunt mai dispuși să se implice social și să aibă atitudine. Dar sunt, pe undeva, și mai vulnerabili, pentru că digitalizarea aceasta îi poate transforma în unelte, în subiecți ai manipulării prin dezinformare. Totuși, observ o păstrare a unei dimensiuni esențiale a umanului: și noi, și elevii noștri de ieri, și elevii noștri de azi avem nevoie de povești. Că sunt ele scrise sau virtuale, poveștile sunt motorul lumii.

Avem rezultate proaste le testări internaționale și ne uimește procentul analfabeților funcțional. În ce fel am putea schimba asta?

Testările internaționale sunt concepute pe principiul comprehensiunii și al adaptării la situații noi. Sunt, ca să spun așa, vizionare, nu paseiste. Eșecul la aceste evaluări arată învățământul nostru din această perspectivă: unul predominant paseist, întors spre trecut, nu situat în prezent, cu privirea spre viitor. Ca să transform metafora aceasta în termeni operaționali, cred că ar trebui să reconfigurăm întreaga paradigmă educațională, de la planuri-cadru la programe școlare și la resursă umană, orientându-le mai mult înspre practic-aplicativ, înspre comprehensiune și dezvoltare personală. Ne zbatem de zeci de ani să ieșim din zona instrucției și să intrăm într-o zonă a educației, dar pașii pe care îi facem sunt adesea pe loc. Mai puține concepte și mai multe contextualizări în zona existenței cotidiene (ca să se înțeleagă, literatura de exemplu, văzută mai puțin formalist, estetic, istoric, mai mult adusă spre planul vieții), mai puține și mai puțin importante examenele și mai coerent înțelese evaluările la nivel sistemic, mai puține note și teste, mai multă formare și mai mult dialog, așa, spus la modul general.

Articol apărut în numarul 3 (martie 2020) al revistei Tribuna învățământului.