Nevoia de poezie

Prima lună a primăverii găzduiește, pe lângă alte momente festive, o zi specială: 21 martie este data la care celebrăm poezia. 1999 este anul în care se instituie această sărbătoare la nivel mondial. Aflată pe pragul unui nou mileniu, omenirea își va recunoaște în poezie unul dintre repere. Era digitală cerea un antidot pentru înstrăinarea de noi înșine și de viață. Iar poezia, departe de a fi doar în recuzita romanticilor și a îndrăgostiților, își va recăpăta statutul de lucrare esențială pentru întoarcerea la o omenitate pe care tehnologia o cam pusese între paranteze.

Mai are nevoie de poezie secolul nostru pragmatic și îndrăzneț până peste poate în cele exterioare, dar din ce în ce mai neajutorat pe tărâmul sufletului? Marile noastre obiective țintesc cucerirea Cosmosului sau transformarea lumii într-un soi de paradis super tehnologizat, în care va domni un altfel de om, un fel de mașinărie ultracompetentă, dar cu însușirile profund umane rătăcite cine știe pe unde.

Acum, mai mult ca oricând, trebuie să înțelegem mai bine cine suntem. Iar poezia ne poate ajuta, prin darul ei de a intra în contact cu dimensiunea profundă a lucrurilor, prin deschiderea către frumusețea lor ascunsă.

Și dacă știința a reușit să ne ofere accesul la o altfel de realitate, căreia i-am dat numele de realitate virtuală, poezia ne deschide căi către noi înșine, eliberându-ne de iluzii și ajutându-ne să ne instalăm mai comod în chiar miezul existenței, pe care nu o mai negăm alergând după false realități.

Foamea interioară de frumos și adevăr, de revelație ne-o poate astâmpăra doar poezia. Și tot ea ne împlinește nevoia de a visa, accesând o nouă dimensiune a lumii, care plasează existența într-o altă lumină, mai cuprinzătoare.

Oricine are nevoie de poezie. Oricând este nevoie de poezie. Pentru că este cântecul inimii omului care freamătă în surdină, pentru că a fost considerat poate prea desuet de către mulți din zilele noastre. Pentru că este  o revărsare de frumusețe, instrumentul cu care pipăim lumea în latura sa nevăzută, ascunsă.

Știința pare să ne ofere certitudini, poezia însă ne dă cunoașterea care să ne ajute să ne purtăm destinul de oameni până la capăt. Este chiar știința vieții și învățăturile ei nu sunt niciodată perimate, spre deosebire de cele ale rațiunii, care de multe ori sunt confirmate azi, pentru ca mâine sau peste un secol să fie negate.

Nobilă este menirea unui poet. Un cavaler al gândurilor luminoase, eliberatoare, chiar dacă va cânta durerea sau tristețea. El sălășluiește în miezul lucrurilor cercetându-le și descifrându-le, ușurând astfel de un anumit balast existența. Și tot el înnobilează cuvintele, care pășesc în lume într-o haină nouă și ne îmbie să ne desfătăm de toată această frumusețe.

Dar să le dăm cuvântul poeților și să-i urmărim vorbindu-ne despre ei și despre poezie, pentru că sunt cei mai în măsură să dea mărturie despre această taină:

„Poetul este singura ființă care-și poartă inima în afară de sine.“

„Poetul. Un donator de sânge la spitalul cuvintelor“.  (Lucian Blaga)

„Tu nu explici nimic, poete! Dar toate lucrurile prin tine devin explicabile“ (Paul Claudel)

„Poetul: domn în țara visului.“  (H. Heine)

„Poezia este un joc puternic și etern al omenirii.“ (Mallarmé)

„Cel ce dezvăluie înfățișarea a toate – este Poetul.“ (Emily Dickinson)

„Poezia este esența omului și secretul universului.“ (Novalis)

„Poetul – cel a cărui luptă tinde să deschidă căi noi în universul interior și exterior.“ (G. Apollinaire)

„Poezia este o regăsire, nu numai a mea, ci a oricărui om în parte; fiecare om are o flacără a lui, dar absolut fiecare om are o flacără a lui, discretă și topită într-o flacără mai mare, a umanității, flacără la care nici chiar el însuși nu ajunge.“  (Nichita Stănescu)

A vorbi despre poezie poți doar pe limba poeziei, nouă nerămânându-ne decât să ne-o amintim și  s-o exersăm, ascultându-i pe poeți.