Un document excepțional de politică a educației, fundamentat istoric și pedagogic

Sorin CRISTEA profesor universitar

În nr. 1519-1520 (3399-3400), din 16-31 decembrie 2019 al Tribunei învățământului, „REVISTĂ NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE ȘI CULTURĂ“, fondată în 1949, apare un text analitic consistent, construit la nivel de cercetare fundamentală, semnat de Biroul Prezidiului Academiei Române, reprezentat de șase academicieni: Ioan-Aurel Pop, președinte; Bogdan Simionescu, Victor Spinei, Răzvan Theodorescu, Victor Voicu – vicepreședinți; Ioan Dumitrache, secretar general. Este un document excepțional de politică a educației, fundamentat istoric și pedagogic, care concentrează sintetic și exprimă programatic „Punctul de vedere al Academiei Române, privind unele aspecte ale învățământului preuniversitar din România“.

Propunerile sunt avansate de autori pe fondul unei crize a educației semnalate nu doar de „analfabetismul funcțional“ (prezent și în lumea mare), ci și de „analfabetismul primar“ (cauzat de neputința școlarizării tuturor copiilor de vârstă școlară) și de „abandonul școlar“. Autorii au în vedere probleme majore identificate la nivelul sistemului și al procesului de învățământ. Soluțiile, elaborate în termeni de filozofie și de politică a educației, solicită:

  • 1. „Adoptarea unei noi legi a educației naționale“;
  • 2. Clarificarea relației dintre conținuturile fundamentale ale educației și „noile conținuturi“ care trebuie „să răspundă dinamicii societății contemporane“;
  • 3. Înțelegerea corectă a raporturilor dintre cunoștințele teoretice și cunoștințele aplicate;
  • 4. Valorificarea specială a disciplinelor de învățământ care vizează formarea competențelor generale bazate pe dezvoltarea inteligenței verbale și a inteligenței interpretative, cu accent special pe studiul limbii și literaturii române, al limbilor și literaturilor străine și al istoriei;
  • 5. Construcția unei viziuni curriculare autentice, necesară în proiectarea planului de învățământ, a programelor și a manualelor școlare, dar și în formarea inițială și continuă a profesorilor;
  • 6. Reactualizarea funcțiilor generale ale sistemului de învățământ, în contextul societății informaționale, dezvoltată global și național ca societate bazată pe cunoaștere.

Analiza noastră are în vedere evidențierea calității științifice și deontologice a demersului întreprins de Academia Română care trebuie să constituie un reper fundamental pentru factorii implicați în politica educației în prezent și în viitorii ani.

1. „Adoptarea unei noi legi a educației naționale“ este necesară în contextul crizei educației, semnalată la nivel de sistem. O astfel de lege este „menită să fie stabilă și să cuprindă mai multe principii decât date concrete“ care urmează „să fie detaliate în statute și regulamente“. Legea educației implică decizii strategice, valabile pe termen mediu și lung, care să asigure „școlii românești perspective bune de dezvoltare, fără a ceda în fața unor presiuni conjuncturale, derivate dintr-o percepție pripită asupra schimbărilor din societatea contemporană, lipsită de o analiză profundă și riguroasă“.

Am abordat această temă în numeroase studii publicate în Tribuna învățământului (în perioada 1990-1992, 2000- 2019), dar și în cartea Fundamentele pedagogice ale reformei învățământului (Editura Didactică și Pedagogică R.A, 1994) care valorifică experiența pedagogică și managerială acumulată în inspecția școlară (1979-1990) și la conducerea Departamentului Învățământului Preuniversitar din Ministerul Învățământului și Științei (1990-1992). Această experiență, valorificată și în cartea Reforma educației între proiectare și realizare (coordonată și publicată la Editura Didactică și Pedagogică R.A, 2012) – susținută și prin practica didactică acumulată, școlară (1973-1990) și universitară (din 1992) – este la baza analizei pe care o avansăm după lectura aprofundată a unui text de politică a educației excepțional din perspectivă istorică și pedagogică.

Studiul elaborat de Academia Română atrage atenția asupra deficienței principale care explică eșecul legilor învățământului, elaborate după 1989 – lipsa unei concepții generale care să aibă în vedere fundamentarea pedagogică și socială a schimbării educației și a instruirii la scara întregului sistem și proces de învățământ, cu implicații politice majore pe termen mediu și lung. O astfel de concepție pedagogică trebuie construită și dezbătută, la nivelul comunității educaționale naționale, înaintea elaborării textului juridic al Legii învățământului.

Istoria pedagogiei românești oferă exemple semnificative. „Legea învățământului secundar și superior“, elaborată de „ministrul școalelor“ Spiru Haret (1898), care a contribuit decisiv la constituirea sistemului de învățământ modern în România, consolidat în perioada interbelică, a avut la bază concepția pedagogică și socială, referitoare la schimbările educaționale preconizate, prezentată în Parlament de sociologul și pedagogul Constantin Dimitrescu-Iași.

Eșecurile cumulate în istoria recentă confirmă importanța demersului necesar în elaborarea oricărei legi a învățământului, în general, a unei legi care vizează reforma sistemului de învățământ, în mod special. În această perspectivă, factorii implicați direct în politica educației, angajată la scara întregii societăți, pe termen mediu și lung, trebuie să decidă cine preia, individual și instituțional (organizațional) responsabilitatea elaborării concepției generale, pedagogice și sociale, necesară pentru o construcție viabilă a „unei noi legi a educației naționale“.

Concepția pedagogică și socială necesară pentru construcția unei noi legi a educației naționale trebuie să stabilească:

A) Sfera de referință a legii – sistemul de învățământ, care include toate tipurile de școli (publice/de stat și particulare/ private) și nivelurile de școli (primar, secundar, superior/universitar), cu deschideri spre toate instituțiile (organizațiile) specializate în educație nonformală (cluburi, tabere, tv/radio școală, biblioteci școlare/universitare etc.), spre toți actorii sociali, care pot înființa / finanța etc. școli (profesionale, militare, artistice, sportive, confesionale etc.) în relații de tip contractual și spre familie și comunitatea locală (în relații de tip consensual), în perspectiva educației permanente și a autoeducației.

B) Tranziția în timp (și spațiu) pedagogic optim, de la vechiul sistem de învățământ la noul sistem de învățământ.

C) Misiunea sistemului de învățământ care concentrează și exprimă funcția generală de formare și dezvoltare a personalității educatului prin cultură, în vederea integrării sale optime într-o nouă treaptă de învățământ și în viața socială (profesională, comunitară etc.); această misiune confirmă istoric calitatea școlii de „factor de cultură și civilizație“.

D) Funcțiile principale ale sistemului de învățământ care susțin realizarea misiunii sistemului de învățământ (funcției generale), de formare-dezvoltare: a) psihologică (cognitivă, dar și noncognitivă); b) socială (civică, profesională; axiologică – prin valorile pedagogice generale ale culturii morale, științifice, tehnologice, estetice, psihofizice / vezi binele moral, adevărul științific; utilitatea adevărului științific aplicat; frumosul din artă, natură, societate; sănătatea psihică și fizică).

E) Finalitățile sistemului de învățământ: a) idealul educației – definește tipul de personalitate a educatului necesar societății informaționale, pe termen lung (vezi: personalitatea autonomă și inovatoare, personalitatea deschisă etc.); b) scopurile generale – definesc direcțiile strategice de dezvoltare, valabile pe termen mediu, cu caracter orientativ, cu valoare de criterii de elaborare a structurii sistemului de învățământ (pe niveluri, trepte, cicluri) și a planului de învățământ (pe niveluri, trepte și arii – curriculare).

F) Finalitățile procesului de învățământ – obiectivele: a) generale, pe niveluri și trepte de învățământ și pe arii curriculare – definite în termeni de competențe generale; b) specifice, pe trepte și ani de învățământ; pe arii curriculare și discipline de învățământ – definite în termeni de competențe specifice.

G) Structura sistemului de învățământ: a) de organizare pe niveluri și trepte, cu precizarea duratei școlii generale obligatorii, de bază (care include treapta școlară a învățământului primar și treapta secundară inferioară / gimnazială a învățământului secundar; b) de conducere managerială și administrativă: ministerul învățământului – inspectoratele școlare / direcțiile generale de învățământ – teritoriale; școala ca organizație, aflată la baza sistemului de învățământ); c) materială – resursele pedagogice existente / disponibile: informaționale, umane, didactico-materiale, financiare; d) de relație cu societatea – cu caracter deschis, de tip parteneriat, contractual – consensual.

H) Conținutul curricular al procesului de învățământ: a) planul de învățământ, construit curricular: competențe generale – arii curriculare – discipline de învățământ (număr de ore pe trepte și ani de învățământ, forme de organizare și de evaluare; timp necesar pentru învățarea nonformală); b) programe școlare construite curricular: competențe generale (în cadrul treptei și anului de învățământ) – cunoștințe de bază (teoretice, aplicative, condiționale / atitudinale) distribuite pe an, semestre, capitole, unități de învățare – sugestii metodologice pentru predarea-învățarea-evaluarea eficientă – timp de învățare propus la nivel formal, necesar la nivel nonformal; c) manuale școlare construite curricular, de tip clasic – digital, alternativ – opțional; principii de elaborare a manualelor alter native: raportarea la obiectivele generale și specifice și conținuturile de bază, incluse în programa școlară, care sunt obligatorii, nealternative, neopționale; valorificarea unor conținuturi particulare, metode, forme de organizare, tehnici de evaluare, stiluri de redactare etc. care sunt alternative, opționale; d) auxiliarele școlare, construite curricular – pentru completarea, aprofundarea, aplicarea etc., în context deschis, a programelor și a manualelor școlare.

I) Metodologia de predare-învățare-evaluare, recomandată orientativ, în context deschis: a) forme de organizare, necesare în cadrul instruirii formale – nonformale; b) modele de operaționalizare a obiectivelor specifice (ale semestrului / capitolului / unități de învățare); c) modele de instruire care valorifică resursele didactice ale unor teorii psihologice ale învățării; d) modele de proiectare curriculară a lecției etc.

Î) Evaluarea la nivel de sistem și de proces de învățământ: a) cadrul normativ care reglementează raporturile între conținuturile predate-învățate, conform obiectivelor generale și specifice ale planului de învățământ și ale programelor școlare și cunoștințele de bază evaluate la diferite intervale de timp; b) cadrul instituțional (organizațional) angajat strategic, la nivel de evaluare inițială – continuă – finală; c) formele de realizare: orală, scrisă, practică; internă, externă; lucrări scrise curente, semestriale, anua le; lucrări de laborator, colocvii, examene (semestriale, anuale, la sfârșit de treaptă de învățământ; cu funcție formativă, sumativă etc.).

J) Formarea inițială și continuă a profesorilor de la toate disciplinele și treptele de învățământ: a) cadrul instituțional (organizațional), specializat la nivel de învățământ superior: licență – masterat – doctorat; b) curriculumul universitar care vizează formarea-dezvoltarea culturii pedagogice generale (prin studiul științelor pedagogice / ale educației fundamentale), aprofundate (intradisciplinar și interdisciplinar) și aplicate (didactica ariilor curriculare și a disciplinelor de învățământ; practica pedagogică la specializarea 1, 2 și la activitățile educative organizate formal și nonformal).

K) Activitatea de cercetare pedagogică: fundamentală – operațională: a) cadrul instituțional (organizațional) la nivel universitar (doctorat academic, doctorat profesional) – preuniversitar; b) forme de realizare la nivel comunitar (internațional, național, teritorial, local).

L) Dispoziții finale referitoare la: a) documentele normative care trebuie elaborate conform legii educației naționale (statut al personalului didactic, regulamente pe tipuri și niveluri de școli etc.); b) măsuri speciale pentru asigurarea tranziției de la vechiul sistem de învățământ la noul sistem de învățământ.

Continuarea articolului poate fi citită în numarul doi, serie nouă, al revistei Tribuna Învăţământului, ediția tiparită. Revista poate fi achiziționată  aici.