Coronavirusul și alte virusuri ale lumii în care trăim

Sorin IVAN profesor universitar, jurnalist

Extinderea rapidă a perfidului coronavirus și prezența mea într-o emisiune la Radio România Cultural m-au făcut să mă întorc la o temă importantă a lumii noastre: plecarea copiilor și a tinerilor la studii în străinătate. Coronavirusul, pentru că face ravagii în Italia, unde își caută o soartă mai bună milioane de compatrioți, mulți însoțiți de copiii lor. Emisiunea, fiindcă am răsucit tema pe mai multe părți, formulând ipoteze și soluții, dar fără a ajunge la vreun rezultat. Provocare imposibilă, de altfel.

Există copii și tineri (din ce în ce mai mulți) care își doresc să studieze la școli bune din țări ale Europei. Dacă dorința se întâlnește cu putința familiei de a-i susține material și moral, atunci condițiile fundamentale sunt întrunite. Aspirația de a avea acces la o educație de calitate și la perspective de dezvoltare, preocuparea de a gândi activ la propriul viitor sunt atitudini firești într-o lume precum cea de azi, a internaționalizării și globalizării, în care frontierele tind să dispară. În același timp, cei mai buni absolvenți de liceu sunt atrași de universități de prestigiu din UE și SUA. Se îngroașă rândurile, cu fiecare an, ale tinerilor bacalaureați admiși la Sorbona, Oxford, Cambridge, Harvard, Princeton, Stanford, noțiuni intangibile înainte, în perioada comunistă, utopice pentru lumea Estului. Opțiunile au o dublă întemeiere, psihologică și strategică: perspectiva critică asupra capacității instituțiilor noastre și mirajul marilor universități ale Occidentului.

Când suntem înclinați să apăsăm pe butonul de panică, trebuie să ne uităm în istoria noastră din ultimele două veacuri. România Modernă a fost edificată, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, de tinerii instruiți în marile școli și universități ale Europei, de generațiile lui Maiorescu și Eminescu, care au format noile elite, și de cele care au urmat. Procesul edificării a continuat de-a lungul deceniilor următoare având în prim plan personalități cu educație europeană de cel mai înalt nivel. Prin tradiție, ca un politician să aspire la rangul de ministru, trebuia să aibă doctorat la Sorbona. Între timp, studiile au devenit un ingredient facultativ al demnității publice. Iar când există, trebuie analizate cu atenție prin părțile esențiale. Dincolo de servituțile mentalității, ne aflăm astăzi într-o perioadă de reconstrucție, cu alte idealuri și cu alți oameni. Dar, chiar dacă distanțele dintre standarde sunt uriașe, tinerii care studiază în universități din afară trebuie să joace un rol important în noul proces de edificare a României Europene.

Mulți copii pleacă la școli din străinătate nu în numele unui parcurs european al formării, ci din nevoie și, uneori, din disperare, altfel spus, pentru că n-au încotro. Din disperarea familiilor lor de a-și procura mijloacele de subzistență și de a lua viața de la capăt. Migranții români sunt aproape obligați să plece din țară, alungați de condițiile mizere și de lipsa perspectivelor. Exodul sărăciei a atins cote alarmante, care implică aproape cinci milioane de români într-o formă de bejenie (post)modernă, în care concetățenii noștri (unii calificați, cu studii universitare) fac cele mai prost plătite joburi și trăiesc situații dintre cele mai umilitoare. Fenomenul migrației îi ia cu ei ca apele unui torent și pe copiii celor care își caută norocul în alte țări. Transferați din nevoie la școlile de adopție, încep noi experiențe educaționale, care le pot deschide șanse pentru viitor, inexistente în scenariul inițial. Cei mai mulți pleacă în Italia, țară puternic lovită astăzi de flagelul în creștere al coronavirusului. Sub zodia spaimei, maleficul morb începe să provoace un exod înapoi, în țara de baștină, cu toate riscurile implicate pentru cei de acasă.

Mutând lucrurile în spațiul învățământului superior, nu faptul că tinerii foarte bine mobilați intelectual pleacă să studieze în universități străine constituie o dificultate. Adevărata problemă (și nu neapărat pentru ei) o reprezintă opțiunea lor de a nu se mai întoarce. În această alegere, două lucruri sunt puse în balanță: pe de o o parte, condițiile de studiu și perspectivele de dezvoltare pe care le au în țările de adopție sau în spațiul internațional, pe de alta, condițiile și perspectivele pe care nu le au în țară. Astfel încât aria opțiunii se îngustează foarte mult sub presiunea unor situații de forță majoră. Doctori la Harvard sau Oxford refuză, și pe bună dreptate, „perspectivele” integrării în joburi minore ori marginale – față de calificarea și valoarea lor – și în scenarii mediocre de evoluție, mai degrabă de stagnare, personală. Sistemul autohton nu este încă pregătit să-i asimileze și să le ofere posibilitatea de a-și realiza potențialul.

Coronavirusul este, la ora de față, un fenomen care pune lumea în carantină, o teribilă amenințare pentru toți. De unde și cum a apărut, cum s-a extins cu atâta rapiditate – nimeni nu știe, și de aici calea teoriilor subversive este deschisă. Prin traficul uman inevitabil și prin întoarcerea, tot sub semnul disperării, dar în sens invers, a migranților din Italia, el forțează și porțile României. Lumea noastră este bântuită însă – și încă de multă vreme – și de alte virusuri, care mai de care mai periculoase: virusul sărăciei, virusul corupției, virusul nepăsării, virusul politicianismului, virusul minciunii și al demagogiei, virusul violenței, virusul analfabetismului și altele, care formează o patologie socială de o gravitate excepțională. Pentru a vedea realitatea micro- și macroscopică ne trebuie nu o lupă conspiraționistă, ci doar o înțelegere lucidă a lucrurilor.

Aceste virusuri sunt uneori mai perfide și mai periculoase decât altele. Coronavirusului îi va veni de hac (curând, sperăm) un vaccin salvator, inventat de vreun cercetător genial. Dar virusurile de care vorbim dovedesc o rezistență ieșită din comun la trecerea timpului și o capacitate de regenerare extraordinară, în forme de o inepuizabilă versatilitate, adesea mutante. Măsurile incoerente, din sfera paleativelor, nu le anihilează, ci, dimpotrivă, par să le fortifice. În loc să-și diminueze intensitatea și aria de acțiune, ele proliferează și fac ravagii în continuare. Cine va găsi antidotul, vaccinurile salvatoare pentru milioanele de oameni expuși la un asemenea flagel? Poate tinerii școliți în marile universități ale lumii – minți creative și inovative, unele geniale –, formați într-o nouă mentalitate, a valorii, a competiției și a performanței. Ei sunt cei care așteaptă să se întoarcă în țară pentru a arăta ce pot face pentru vindecarea și asanarea ei morală, pentru evoluția și viitorul ei european. Ei sunt elitele de mâine ale României.