„Politizarea învățământului e răul cel mai mare, din care se trag toate celelalte”

Interviu cu scriitorul Mircea Cărtărescu

Sorin Ivan: Să revenim la școala de astăzi. Pe de o parte, avem olimpici, medaliați la olimpiade internaționale, pe de alta, elevi slab pregătiți și, conform statisticilor europene, cei mai mulți analfabeți funcționali. O școală a contrastelor flagrante… Ce să înțelegem de aici? Avem un învățământ performant, cum cred unii, sau mai degrabă slab, cum zic alții?

Mircea Cărtărescu: Nu avem o școală bună azi. Nici n-am avea cum, fiindcă „peștele de la cap se-mpute“. Cu hoarda de miniștri ai educației din 1990 și până azi, unul mai inept și mai incult ca altul (cu două-trei excepții), fiecare încercând o reformă pe care următorul o ruina și-ncerca el altă deșteptăciune, cu politicul vârându-și coada în detrimentul competenței, cu infestarea școlilor cu directori obedienți și inspectori aleși după înrudiri și cumetrii, cu o subfinanțare cronică și cu o lipsă de viziune endemică, școala românească e azi o catastrofă în zona ei publică. Raportul Pisa spune adevărul, oricum l-am interpreta. Suntem ultimii în Europa și la educație, ca-n toate celelalte domenii. Mici insule de normalitate și chiar de performanță datorate unor profesori de elită nu reușesc să ne scoată dintr-o hidoasă zonă gri. Școala privată e paradoxală: excelentă în învățământul preuniversitar (șocant de diferită de învățământul general, dar pentru cei care și-o permit, și care nu sunt mulți) și mizerabilă în cel universitar, unde funcționează ca fabrică de diplome și doctorate pentru clientela politică.

Sorin Ivan: Unde credeți că sunt cele mai grave probleme ale învățământului românesc? La procesul de învățământ, la profesori, la programe și planuri, la conținuturi, la părinți? Sau la societatea în ansamblu?

Mircea Cărtărescu: Politizarea învățământului e răul cel mai mare, din care se trag toate celelalte. Fiindcă criteriul politic înseamnă trecerea competenței pe planul al doilea, dacă nu și mai jos. Politicul determină și lipsa de continuitate în viziunea educațională, fragmentarea schizofrenă a procesului de învățământ la toate nivelele lui. Niciun partid n-ar mai trebui, de-acum, să transforme școlile în satrapii personale. Niciun director n-ar trebui să mai fie ales fiindcă e dintr-un partid sau altul. Lăsați învățământul profesorilor și respingeți politrucii! Școala e a copiilor și-a profesorilor, nu a unei caste politice kitschomane și barbare cum e cea de-acum, de la noi. Visez la o Constituție care să interzică nu doar politizarea Armatei, ci și a Educației, a Sănătății, a Culturii, a Bisericii. N-avem nevoie de politruci, ci de specialiști.

Sorin Ivan: Putem vorbi, cu argumente obiective, despre o criză a educației, care se perpetuează de-a lungul acestor ani?

Mircea Cărtărescu: Firește că da. De fapt, am mai spus-o, trăim o criză generală a ființei umane, provocată de un avans fără precedent al tehnologiilor de vârf (așa-zisele tehnologii bleeding-edge), și care-ar putea duce la o imprevizibilă și înfricoșătoare post-umanitate. Suntem în mijlocul unei revoluții generalizate și tot mai accelerate căreia învățământul, dintotdeauna rămas în urma avansului științific, nu-i mai poate face deloc față în ultimele decenii. Nu e vorba numai de avansul științific și tehnologic, ci de toate mutațiile, inclusiv politice, sociale și psihologice pe care le produce: o super-conectare prin rețelele de socializare, o repulsie față de orice autoritate, inclusiv a experților, o imposibilitate a consensului, o invazie a consumului și entertainmentului, o de-realizare a vieții, care devine o matrix, o iluzie, un vis cu ochii deschiși. Educația e într-o criză adâncă, mai supraviețuiește doar inerțial și la minima rezistență. Nimeni nu știe ce să facă cu generațiile noi, „mutante“, care au abandonat cartea în favoarea ecranelor. Nimeni nu știe ce proiect uman vrea să urmeze, ce fel de umanitate vrea să producă. „Școala nu mai produce caractere, ci doar competențe“, spunea J.-F. Lyotard acum 40 de ani. Acum nu mai produce nici competențe. Ca și alte instituții tradiționale, școala e văzută azi de mulți artiști și intelectuali ca o închisoare, o mașină de tocat minți, un „meșteșug de tâmpenie“ sau „another brick in the wall“. Țara care investește cel mai mult în educație este și cea cu cele mai multe trupe de heavy metal (care prin definiție sunt anti-sistem și, prin asta, anti-educație). Când omul și lumea sunt în criză, firește că și școala este.

Sorin Ivan: Ce ar trebui făcut ca școala românească să depășească acest impas în care se află de multă vreme, să devină o școală eficientă, o școală europeană?

Mircea Cărtărescu: Să elimine copleșitoarea birocrație din ultima vreme. Să aibă un proiect național coerent și urmărit în timp. Să se depolitizeze. Să ajungă la zi cu starea științei și culturii actuale (nu știu cum stau celelalte domenii, dar literatura din ultimii vreo 70 de ani e practic absentă din învățământul pre-universitar). Să introducă peste tot, inclusiv la sate, o tehnologizare rezonabilă. Să aibă localuri cu săli de clasă și toalete adecvate. Să crească substanțial procentul din PIB atribuit educației și culturii. Profesorii să fie mai bine motivați și cei incompetenți să plece. Să fie redefinită relația dintre profesor și elev.

Continuarea interviului o puteți citi în Tribuna Învățământului, numarul 1, serie nouă, ediția tiparită. Revista poate fi achiziționată aici.