Dragobetele: despre dragoste pe românește

Nevoia de Sărbătoare

Omul a simțit dintotdeauna nevoia de a sparge barierele pământescului și a irupe înspre Transcendent, eliberându-se de strâmtorarea pe care i-o oferea teluricul. A înțeles că poate trăi pe un alt plan, transuman, oricare dintre experiențele sale, transfigurându-le (Mircea Eliade – Sacrul și Pofanul). Astfel a apărut Sărbătoarea, trăită ca participare la un Timp sacru, patronat de prezența activă a figurilor mitice, care veghează la păstrarea și dezvăluirea, când și când „a Lumii proaspete, curate și puternice, așa cum a ieșit din mâna Creatorului“ (Mircea Eliade).

Într-o astfel de lume, se impunea desigur ca fiecare lucru să aibă protectorul și rânduiala sa. Același Mircea Eliade remarca faptul că „tot ceea ce face omul are un model transuman, gesturile sale urmează modelele exemplare hotărâte de zei și de Strămoșii mitici“. Unei astfel de entități i-a fost dată în grijă dragostea în spațiul românesc.

Zeul românesc al dragostei

Dragobete este numele ocrotitorului iubirii la români. Făptură mitică, fiu al Babei Dochia, zânul Dragobete este înfățișat ca un tânăr voinic, frumos și bun care inspiră încredere și îndeamnă la dragoste curată (Romulus Vulcănescu – Mitologie română). El apărea în visele tinerilor învățându-i tainele iubirii.

Dragobete a avut la naștere 4 ursitori care i-au oferit daruri alese: primăvara i-a adus în dar iubirea, vara – dulceața fructelor și căldura dragostei, toamna i-a oferit un fluier pentru a-i înveseli pe oameni prin cântecele lui, iar cea din urmă ursitoare – iarna – un veșmânt imaculat și strălucitor. Înzestrat cu asemenea daruri, Dragobete reușea să seducă fiecare tânără întâlnită, devenind astfel patronul iubirii, dar și al bunei dispoziții.

Alteori e numit Dragobete Iovan fiind descris „ca o ființă parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sân Toaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi“ (Simeon Florea Marian – Sărbătorile la români).

Mai este cunoscut și ca Dragomir, ciobanul care o însoțește pe Baba Dochia în peregrinările sale prin munți, fiind socotit un simbol al primăverii, de ziua lui sărbătorindu-se înnoirea firii, pentru că începeau să se anunțe primele semne ale acestui anotimp. Astfel, patronului dragostei și al bucuriei omenești îi erau conferite atribuții extinse la întreaga natură, fiind considerat inclusiv protectorul păsărilor, animalelor și al vegetației care se trezește la viață. De aici s-a ales și cu alte nume: „Cap de primăvară“, „Cap de vară“, „Logodnicul păsărilor“, „Dragomiru-Florea“.

Față de Cupidon, Eros și chiar Sfântul Valentin – ceilalți protectori celebri ai dragostei – Dragobetele nostru ia sub aripa-i ocrotitoare întreaga fire, așezând-o exemplar cub semnul rodniciei și al bucuriei de a fi. Prin intermediul său oamenii, regnul animal și vegetal sunt vegheate în a-și croi un drum spre împlinire racordându-se la Transcendent.

Zile de celebrare

În general, Dragobetele este sărbătorit pe 24 februarie, dar în tradiția folclorului românesc apar și alte date la care s-a ținut acest obicei, pe 28 februarie sau pe 1, 3 și 25 martie.

Ritualuri de Dragobete

Timpul sacru al sărbătorii trebuia marcat de anumite ritualuri prin care se deschideau căi de comunicare cu Transcendentul, încercându-se o întemeiere într-o altă realitate.

Rânduiala pe care imaginația populară i-o consacră lui Dragobete conține numeroase prescripții. Iată câteva:

Zburătoritul – un eveniment mult așteptat de fete și băieți deopotrivă; acesta presupune ca băieții să alerge după fete, să le prindă și să le sărute. Acest sărut simboliza legământul lor de dragoste pe parcursul întregului an. De aici și celebra zicală: „Dragobetele sărută fetele“.

Apoi, punerea busuiocului sub pernă. Fetele necăsătorite își puneau busuioc sub pernă având credința că Dragobete le va dezvălui cine le este alesul.

Schimbarea norocului în dragoste, pe care tinerele singure l-ar fi putut obține atingând un bărbat de Dragobete.

De-asemenea, exista obligația ca de Dragobete bărbații să evite certurile cu femeile, pentru a nu-și atrage asupra lor o primăvară sau chiar un an pline de ghinion.

Și pentru a avea parte de iubire tot anul tinerii erau datori să se veselească în ziua de Dragobete.

Alte recomandări vizau munca în gospodărie și la câmp, care erau strict interzise în această zi.  Iar păsărilor și animalelor domestice li se acorda o îngrijire specială fiind oprită sacrificare lor.

Pe lângă ritualuri, există și numeroase superstiții legate de sărbătoarea lui Dragobete: de exemplu, cine n-o respectă riscă să i se strice ouăle sub cloști și să nu mai scoată pui; dacă plouă în această zi primăvara va fi timpurie și frumoasă, iar dacă auzi pupăza de Dragobete, atunci vei fi harnic tot restul anului.

În general obiceiurile practicate de Dragobete gravitează în jurul bucuriei de a fi, a reînnoirii și a respectului pentru viață. Cele mai multe dintre ele au menirea de a chema dragostea prin descântecele de iubire, ritualurile de înfrumusețare și gesturile considerate obligatorii.

Renașterea unui mit

Sărbătoare pare-se moștenită de la daci, Dragobetele este atestat documentar abia în secolul XIX, devenind popular mai ales după 1990. Demersul poate fi văzut ca o formă de rezistență autohtonă față de importurile din Occident. Sfântul Valentin impunându-se în forță, dar marșând mai ales pe latura comercială, în spațiul public românesc s-a simțit nevoia unui protector mai generos al dragostei, fiind ales Dragobete ca cel care-l învață pe om să participe la bucuria vieții renăscute.

Reabilitând o altă ordine a lucrurilor, ce fusese uitată în devălmășala existenței, protectorul român al dragostei este responsabil tocmai  cu așezarea întru optimism a omului și nu  numai.