Reforma responsabilă a educației

Andrei MARGA

Dacă prin reformă înțelegem, la propriu, schimbarea sistemului existent, atunci se poate spune, cu argumente suficiente, că în 1997 România a intrat efectiv pe cursul unei reforme a educației care punea capăt sistemului de educație al socialismului răsăritean și atrăgea atenția internațională prin profunzimea, realismul și dinamica ei. Această reformă avea toate atributele pentru a prefigura, prin efectele educației, o societate diferită benefic de cea de dinainte. A fost, de altfel, singura reformă recunoscută internațional a educației din țara noastră de atunci încoace.

Au urmat, din nefericire, din 2001, distrugeri de piese ale acestei reforme (precum curriculumul național al învățământului preuniversitar, proiectul relansării învățământului rural, a învățământului profesional) sau adăugarea de piese absurde (de exemplu finanțarea per capita la elevi), cu consecința opririi dezvoltării. Au urmat, apoi, încercări de a face față efectelor măsurilor greșite, adoptate între timp. Cuvântul reformă s-a mai folosit retoric pentru a masca veleitarismul. S-au făcut promisiuni de reformă, dar nu s-au adus mai mult decât găselnițe.

Rezultatul general se percepe de oricine are tangență cu educația actuală. Cei mai mulți concetățeni își dau seama de degradarea ce s-a produs în educația din România. Este destul să amintim declinul grav al pregătirii profesionale – lipsa sau puținătatea meseriașilor de valoare, a maiștrilor pregătiți, a inginerilor capabili, a profesorilor cu format, a cercetătorilor cu rezultate, a universitarilor capabili de soluții, a creatorilor de concepții și viziuni. Apoi de declinul funcționării instituțiilor, care face ca niciuna să nu mai poată fi decât insular conform misiunii proprii. Mai departe, de declinul motivației și capacității de a face față cu idei noi situației de criză extinsă a vieții sociale. În sfârșit, de declinul prezenței externe a României, care a ajuns să conteze tot mai puțin ca partener și tot mai mult ca obiect al deciziilor din altă parte.

Nu se poate face în fiecare an reformă, dar nici nu dă rezultate ca în locul ducerii la capăt a unei reforme chibzuite să se boteze emfatic „reformă“ simple inițiative străine de punerea în chestiune a sistemului. Din 2001 s-a căutat adaptarea educației la vederile unor activiști politici, presupunându-se greșit că se mai fac, în tranziția de la socialismul răsăritean la societatea deschisă, reforme conform vederilor de partid. Din 2005 s-a vrut adjudecarea potențialului electoral al educației și folosirea politică a acesteia printr-o lege (2011) obsedată vizibil de eliminarea de profesori incomozi sub argumentul înșelător al „întineririi“ și de o sincronizare superficială și înșelătoare. Învățământul din România nu a devenit mai bun, ba s-a degradat, cum observă oricine recunoaște fapte. Jubilația ce se creează propagandistic la ocazii ascunde greu nemulțumirile și pierderile care se înregistrează de fapt. Iar ceea ce a urmat din 2012 încoace a fost cârpirea continuă a educației, sub termeni luați voluntarist din jargonul europenizării, dar fără limpezirea diagnozei, scopurilor și mijloacelor.

Nu doar motivațiile măsurilor din 2001 încoace au fost diferite de cele ale unei reforme propriu-zise, ci și fundamentarea. În 1996 s-a apelat la o fundamentare economică, sociologică și antropologică a reformei educației ce se angaja. Dovadă sunt studiile ce au premers reforma și analizele continue ce au însoțit-o. În niciun alt moment nu s-a mai repetat preocuparea de fundamentare racordată la cultura științifică sistematică a vremii. Din 2001 au intervenit fundamentări arbitrar alese. Mai întâi s-a luat ce spun unii lideri de la un nivel sau altul. Apoi s-a luat drept fundamentare una dintre abordările psihologice de ultimă modă, care se cunoștea aproximativ pe aceste meleaguri. În sfârșit s-a apelat la găselnițe cu iz europenist, de adaptare la trenduri izolate și pasagere.

Una dintre rădăcinile puțin luate în seamă ale acestei situații din educație este împrejurarea că nimeni nu răspunde de ceea ce asumă prin rolul și funcția sa de la un moment dat. În România, trebuie să o recunoaștem, s-a pierdut complet răspunderea celor care ajung să decidă. Mulți trec prin demnități și funcții de diferite anverguri, dar nu simt nevoia unei dări de seamă asupra a ceea ce au făcut de fapt și nu li se cere așa ceva. Fiecare decident rămâne cu faptul că „a trecut pe acolo“, nu cu o evaluare lucidă a ceea ce a făcut efectiv și a consecințelor previzibile, pe care să se poată construi mai departe.

Se trimite, desigur, la votul periodic al democrației. Dar, în absența unui cadru formal al răspunderii pentru exercitarea de funcții, votul nu are cum să fie evaluare destul de relevantă. De aceea, imaginea unei turme fără păzitori sau, mai elegant, a unei mulțimi fără telos nu este deplasată, oricât de simplificatoare pare.

Mai profund încă, România este încorsetată de un sistem anacronic și ineficient de stabilire a decidenților. În urma unei interpretări a Constituției (2003), la rândul ei abuzivă, ei sunt numiți prin capricii și interese personale ale celor care fac desemnarea, nu stabiliți prin concursuri serioase și supravegheate public. Iar când sunt alegeri generale pentru a stabili direcția voinței politice, intervin pe scară mai mare decât oriunde în democrații serviciile secrete. Securismul este – cum se vede tot mai bine ca urmare a dezvăluirilor din ultimul an, de protocoale secrete încheiate între procuraturi, înalta curte și servicii secrete, dar și a realităților instituționale, precum numirea de guverne sau în guverne sau stabilirea conducerilor de instituții naționale – o boală răspândită în organism.

Așa stând lucrurile, organismul nu are cum să intre în normalitate. Ca efect general, decidenții caută să-și satisfacă șefii cărora le datorează cariera, mai curând decât pe cetățenii țării. Ei servesc interese de grup ce se dau drept publice, dar nu interesul public.

Ca fapt, după un declin ca cel trăit în România de acum – cu cea mai mare emigrație în vremuri de pace, cu a doua, după Siria, părăsire de către cetățeni a propriului stat, cu sărăcia urcată și în secolul al XXI-lea la peste o treime din populație, cu un stat ce se dovedește tot mai mult captiv unor forțe oculte izvorâte din statul însuși, cu neputințele izbitoare existente – ar demisiona toți. Într-o funcționare normală, cu decidenți onorabili și responsabili!

Lipsind un cadru câtuși de puțin articulat de evaluare a prestației, intervenind atât de amplu serviciile secrete în instituții și viața publică și oferindu-se oamenilor informații mereu filtrate, „faptele“ cu care se vrea justificarea poziției unuia sau altuia în frunte, la indiferent care nivel, local, regional sau național, sunt comice, dar triste și eficiente: „nu vezi ce frumos vorbește?“, „a făcut studii în străinătate!“, „mi-a rezolvat o problemă!“, „a spus cutare că este bun!“, „este politicos!“. Nu contează că de fapt nu are vreo realizare proprie sau că invocă realizările altora, că nu a propus ceva pentru comunitate și nu are vreo idee, că flatează oameni necăjiți, dar nu a făcut ceva pentru a-i elibera de necazuri, că pune în funcții rude și acoliți cu nemiluita spre a compensa absența realizărilor. Nu contează că altcineva a creat cariera respectivului! Ceea ce Virgil I. Bărbat, Liviu Rebreanu și Constantin Brâncuși acuzau în viața instituțiilor din România – recunoașterea valorii conform funcției obținute și propagandei, ascensiunea nepricepuților la decizii, prevalența „isteților“ care produc camelotă – este întrecut astăzi de departe. Iar ceea ce Seton Watson remarca – trădarea cauzelor publice de către elita preocupată mai mult de binecuvântarea șefilor și de propria carieră – este așa de extins, că nu se mai lasă observat ușor.

Continuarea articolului poate fi citită în numarul unu, serie nouă, a revistei Tribuna Învăţământului, ediția tiparită. Abonamentul standard Tribuna Învățământului poate fi achiziționat aici.