Concert pentru fluier şi muzicuţă

Alexandru MIRONOV

Replici la ceea ce trebuia să fie cutremurul alegerilor prezidențiale se fac încă simțite în societatea românească, deși seismul a cam avut tăria sugerată de titlul pe care l-am ales pentru numărul de relansare a Tribunei. Căci, într-adevăr, Goliat-ul urmaș al teutonilor împământeniți acum opt secole în Carpații de Miazăzi nu avea nici un strop de emoție în fața lui David, urmașa a pecenegilor sau cumanilor care au invadat cândva Câmpia Dunării. Legendă contrazisă, deși eu cred, de altfel, că David nu l-a învins niciodată pe Goliat: priviți la ce se întâmplă acum pe planetă, e clar că dreptatea aparține doar celor mari, mult lăudatul Tratat de la Helsinki a rămas doar o mică întâmplare înduioșătoare din Istorie, la fel ca și așa-zisul „secol de pace“ înghesuit în răstimpul 1989 – 2011 și culminând cu neuitatul We, the People când, dărâmând Zidul Berlinului, i-am speriat pentru o vreme pe Moși Teacă și supercapitaliștii stăpâni de planetă.

Pentru cancelaria profesorilor – locul în care ar trebui să se lege și să se dezlege politica oricărei țări – fac întâi un tur de orizont în lume. Tragicomedia atlantică este primul popas: la „înțelepciunea“ poporului american de a-și alege în frunte un urangutan cu un brici în mână (expresia îi aparține duiosului analist politic Cristian Tudor Popescu), Perfidul Albion (porecla Marii Britanii) a răspuns cu un referendum propus de un ins cu posibil handicap mintal și un vot al bețivanilor din pub-urile engleze (nu scoțiene, nu irlandeze), reprezentați de două personaje demne de paginile de bandă desenată, Nigel Farage, un altoi de PRMist cu Kermit, și zburdalnicul Boris Johnson, cel care a vrut să intre în Istorie prin desprinderea de facto a Marii Britanii de Uniunea Europeană, cu consecința că Scoția și Irlanda de Nord s-ar putea desprinde în viitorul deceniu de fostul Imperiu Victorian (amintesc că, în urmă cu un secol și ceva, britanicii stăpâneau India, o parte din Africa și o bună parte din Oceanul Planetar). Între cei doi partizani antiglobalizare, ilustrul Donald Trump si duo-ul Johnson + Farage sunt pe cale să se construiască astazi punți (eu cred că SUA vor încerca să atragă Marea Britanie în NAFTA, tratatul economic care leagă Canada, SUA și Mexic), alaturi de politica evident anti-UE, chiar anti-NATO a dlui Trump, acestea vor contribui la slăbirea instituțiilor internaționale și a ordinii instaurate în lume după cel de-al doilea război mondial de către vizionarul Franklin Delano Roosevelt, unul dintre politicienii americani care au înțeles că lumea lui Homo sapiens trebuie privită ca un tot, propunand SUA în rolul de jandarm planetar. Că lucrurile nu au mers astfel, o știm cu toții, Războiul Rece a făcut-o bipolară, în dezavantajul locuitorilor din ceea ce a fost, până în 1989, „lagarul socialist“, iar la ora actuală asistăm la fulguranta ridicare a Chinei și ne aflăm la început de 2020, după părerea mea, în fața a patru poli de putere: SUA (super – putere economică și militară), Uniunea Europeană (superputere economică), China (superputere economică și militară), Rusia (revenind ca putere globală militară în perioada care s-ar putea numi „era Putin“). Alegerile apropiate (și, eventual, impeachement-ul prin care va trece dl Trump) vor arăta situația în care se vor afla SUA de la 2020 incolo, în Uni – unea Europeană esticii își cer și ei dreptul la cuvânt iar popoarele UE cer demnitarilor și funcționarilor bruxellezi să plăteasca și ei impozite, ca toată lumea pe Pământ, iar celelalte doua mari puteri își vor consolida pozițiile, după părerea mea, pentru că politicienii lor gândesc în perspectivă, nu numai la câștigul imediat. China, de pildă, a pornit o acțiune de dimensiuni planetare, așa numitul OBOR (One Belt One Road – în traducere liberă Noul Drum al Matasii) prin care își doresc să atragă țările Eurasiei la construirea a șase căi terestre și feroviare și a două căi maritime care să lege Oceanul Pacific de țărmurile Europei de Vest (transport de mărfuri dar și de pasageri, transfer de cunoaștere în ambele sensuri, conexiuni energetice și de IT, tehnologiile informaționale care cuceresc acum lumea). Dar poate că succesul cel mai mare va veni din ințelegerile pe care China și Rusia le-au semnat, introducerea supertehnologiei G5 pe bretelele „drumul matasii“ China-Mongolia-Rusia și China-Kazahstan-Rusia fiind, alaturi de proiectul energetic „Putere Siberiei“ (3000 km de conducta pentru gazul siberian trimis Chinei în următoarele decenii) cele mai importante realizări ale lui Homo faber, Creatorul de progres și civilizație din aceste prime doua decenii ale veacului XXI. Pe plan mai apropiat nouă, lumea arabă va continua vânzoleala păguboasă, între Maroc și Arabia Saudită doar înțelepții investitori ai Emiratelor Arabe Unite au înțeles că petrodolarii trebuie să slujească viitorul întregii societăți Sapiens (în marile orașe Dubai, Abu Dhabi, Doha funcționează sucursale ale marilor universități și centrelor de cercetare de pe întreg Pământul, iar la Dubai Expo 2020 din toamna viitoare vor funcționa taxiuri-drone fără șofer și va fi anunțat hyperloop-ul, trenul care va circula într-un tub vidat subteran, cu viteza de 1000 km/oră – asta se va întâmpla în 2022 ne asigură Excelenta Sa domnul Al Matroshi, ambasadorul EAU la Bucuresti). Rusia, clar, și-a revenit după colapsul URSS și haosul din vremea lui Elțin, a îmbrățișat capitalismul, are diplomație de înalt profesionalism și cercetare științifică de mare performanță (la o recentă întâlnire la Universitatea Politehnica marele profesor Octavian Stănășilă a explicat auditoriului că rușii sunt foarte buni în construcția de armament pentru că… și-au păstrat intactă școala lor de Matematică!). Sigur că nu ne place că oamenii lui Vladimir Putin se amestecă în alegerile din Occident, sigur că ne temem ca entitatea federală care poate lua locul statului independent Ucraina saă nu înghită și Republica Moldova, dar cred că trebuie să ținem ochii larg deschiși la lumea care se schimbă cu viteză amețitoare, la trenurile care metaforic trec prin gara noastră și pe care… le putem rata. Apropo: anul 2020 este și anul centenarului Tratatului de la Trianon, să nu ne bazăm doar pe scutul Uniunii Europene și a NATO, ci sa fim atenți, toți, la mișcările vecinilor și la mersul Istoriei. Câteva cuvinte despre situația noastră în cadrul Uniunii Europene. Ca participant nemijlocit la faimoasa întâlnire de la Snagov din 1996, când marele om de stat Ion Iliescu a convins toate partidele politice să fie de acord cu parcursul euroatlantic, am considerat multă vreme că înființarea Uniunii Europene este, pentru noi, una dintre cele mai fericite întâmplări ale Istoriei. Mărturisesc acum că nu mai sunt atât de sigur de avantajele pe care țara mea le are din apartenența la UE. Căci, da, câteva zeci de miliarde de euro au intrat în bugetul țării, da, românii circulă liber oriunde vor, da, poți înjura în gura mare autoritățile iar căsătoriile între homosexuali sunt admise, da, foametea din vremea lui Ceaușescu este doar o amintire; dar: aproape 5 milioane de români au plecat spre alte orizonturi, luând cu ei și școala pe care au primit-o, plătită de întreaga populație a țării, noii „investitori“ scot din țară sume uriașe (de fapt îi jefuiesc în lege pe români – căci, libera circulație a banilor, nu-i așa?), siguranța personală a cetățeanului tinde să se aneantizeze, tâlhari în cârdășie cu politicieni veroși ne-au retezat pădurile și ne-au jumulit munții, și nu în ultimul rând est-europenii, deci și noi, suntem constrânși să respectăm în totalitate legi adeseori greșite, formulate de Occident – de ce n-ar fi invers, sau măcar o nivelare a felului în care noi, polonezii, balticii, ungurii, sârbii, croații, macedonenii, bulgarii vedem lumea? Dar poate cea mai stridentă problemă este adâncirea prăpastiei dintre bogați (care, ca peste tot în lume, și-au spoliat statul-națiune) și omul de pe ulițele satului planetar, obișnuit să-și trăiască supus unica și irepetabila sa viață.

Cotesc acum în peisajul strict local, vreau să justific titlul rubricii, Paznic de far pentru cancelaria profesorilor. Mă opresc asuprea câtorva instituții, le „bârfesc“ pe limba noastră, a celor cu catedra în față și tabla în spate, dar pornesc de la ideea că, vorba marelui Will, alegerile anului 2019 au însemnat „mult zgomot pentru nimic“.

În primul rând Parlamentul, probabil cea mai detestată instituție a românilor, care în „epoca Dragnea“ a funcționat doar ca un ansamblu de marionete, aleșii poporului ridicând mâinile doar la comanda păpușarului. Dacă am trăi pe o planetă de îngeri, aș cere celor aproape șase sute de senatori și deputați să-și scruteze conștiințele, să facă un gest de onoare și să părăsească rolul de politician pentru tot restul vieții. Cum nici un Parlament nu este o adunare de îngeri, am o propunere mai pământeană: să ia în seamă referndumul din 2009, oploșind în giagntica Casă a Poporului doar 300 de parlamentari, deputați și senatori. Aș mai adăuga ceva: prin amendarea Constituției – ne este clar că e absolut necesară – să se impună o limită superioară a succesului unui partid sau altuia, astfel ca nici un partid să nu poată ocupa mai mult de 30% din locurile în Parlament (observație făcută de cel mai apropiat colaborator al meu, soția: se încalcă regulile democrației!; e adevărat, am răspuns, dar nu să nu uităm că poporul român i-a avut pe Carol al II-lea, pe Antonescu și Ceaușescu…).

Justiția? În parte și-a făcut datoria. În parte.

Continuarea articolului poate fi citită în numarul unu, serie nouă, a revistei Tribuna Învăţământului, ediția tiparită. Abonamentul standard Tribuna Învățământului poate fi achiziționat aici.