Universitatea viitorului ca „universitate ecologică“ sau despre noile provocări ale lui a fi pentru a ști

Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

După ce, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, a devenit știința preponderentă a contemporaneității, Ecologia infuzează azi mai toate domeniile cunoașterii și creației umane, tinzând să reprezinte noua sociologie și să constituie o altă filosofie a timpului nostru.

Tranziția ecologică asumată tot mai mult ca o adevărată formulă a devenirii societății presupune nu numai o transformare radicală și relativ rapidă a modurilor de producție și de consum, ci și o majoră mutație generațională și civilizațională, care are nevoie de noi cunoștințe, convingeri și atitudini, ceea ce înseamnă modificări ale manierei de percepere, învățare și abordare a relației omului cu natura, un nou, responsabil și total parteneriat cu mediul de existență a vieții și o generalizare a modelului ecologic de gândire și acțiune. Convertirea ecologică propovăduită de Papa Francisc drept capabilă a ne arăta remediul la starea de lucruri concretă existentă, și sensul potrivit al acțiunii pe termen lung în favoarea creației se dorește a ne conduce la o nouă viziune asupra vieții, caracterizată prin maximă răspundere și sobrietate și care trebuie a fi înțeleasă în mod integral, ca o transformare a relațiilor pe care le promovăm între noi și le întreținem cu celelalte forme de viață, în diversitatea și complementaritatea lor.

Această schimbare (ecologică) fundamentală ridică noi provocări din partea lui a fi pentru a ști spre a acționa și transforma, și din această perspectivă, universitatea este chemată ca, renovându-și misiunea sa tradițională și adaptându-și mijloacele de care dispune în raport cu noile repere, să devină un motor al operei generale de tranziție responsabilă și solidară, dezvoltând astfel o nouă funcție, alături de cea de cunoaștere și învățare, socială și culturală prin a deveni și o „universitate ecologică“.

Mult timp ignorată ori cel puțin marginalizată, problematica ecologică (environmentală, într-un barbarism mai potrivit sensului precis) inundă în prezent toate câmpurile reflecției și creației umane. Dacă înainte de anii 2000, cu mici excepții, comunitatea științelor umane și sociale considera ecologia precum ceva minor, o modă trecătoare, astăzi chestiunea e prezentă peste tot; în istoria științelor, economie, antropologie, în drept ori filosofie ș.a., preocupările de a-i descoperi implicațiile și ilustra expresiile adecvate se înmulțesc și diversifică în mod exploziv. Înțelegerea mizelor antropocenului – epocă geologică începută în urmă cu două secole, caracterizată prin afirmarea omului ca o forță cvasinaturală, transformatoare, a planetei și aflată acum în perioada accelerată – în complexitatea și globalitatea lor și a consecințelor crizei ecologice planetare, mobilizează toate capacitățile de analiză, evaluare și dezvoltare ale cunoașterii. Sunt preconizate, lansate și explicate scenarii de la cele minimalizante la cele de compromis, mergându-se până la ipoteze extreme, precum cea a prăbușirii civilizației noastre (vorbindu-se chiar de colapsologie ca nouă „știință între științe“). Reacție pripită, precipitată, în fața iminenței unei catastrofe, mai mult presupuse decât înțelese? Fenomen generațional? O nouă confruntare a civilizațiilor tradiționale în contextul reașezărilor locului și rolului lor în ordinea mondială? Alarmism paralizant ori realism conciliant și acțiune concretă? Poate că niciuna dintre ele ca atare, ci puțin din toate, dar nimic nu poate fi ignorat. O realitate se detașează însă cu valabilitatea unui adevăr: spre a fi cu adevărat cunoscută și tratată ca atare, provocarea ecologică are nevoie de investigații, de evaluări și răspunsuri corespunzătoare la problemele pe care le ridică și le întreține.

Suplinind din ce în ce mai mult demodatul concept de dezvoltare durabilă, impus ca model de progres în urmă cu aproape trei decenii la summitul de la Rio de Janeiro (1992), tranziția ecologică prefigurată tot mai mult cu precădere în context european, ca o alternativă politi – că, va presupune o schimbare sistemică importantă la scară istorică și va necesita etape de inovare, de ruptură, de crize locale, regionale sau generale. Conceptul ca atare joacă un rol central în acest sens și are nevoie de o școală specială de gândire și acțiune care să-i elaboreze și promoveze bazele teoretice și să-i identifice și explice dimensiunile conținutului precum și să-i traseze căile de înfăptuire. Ea e văzută și percepută ca o rezultantă a multiple schimbări care se produc simultan la diferite niveluri și în diverse sectoare ale societății (tehnologie, economie, instituții, comportamente, cultură, ecologie ca atare) și care se consolidează și amplifică reciproc, menită ca, în caz de reușită, să conducă la o reconfigurare globală a sistemului existent.

Continuarea articolului poate fi citită în numarul unu, serie nouă, a revistei Tribuna Învăţământului, ediția tiparită. Abonamentul standard Tribuna Învățământului poate fi achiziționat aici.