Școala noastră

Școala noastră

Adina POPESCU scriitoare și jurnalistă

Școala n-a fost un supliciu sau o corvoadă pentru mine până în anii de liceu. Până atunci, învățasem la o școală din cartier, o clădire veche cu o atmosferă aparte care îmi este dragă și acum, de altfel a devenit un decor perfect și chiar un „personaj“ în multe dintre textele din „Povestiri de pe Calea Moșilor“. Am învățat bine, fără efort, coronițele de premiul I pe care le colecționam se veștejeau una peste alta pe dulapul cel mare din bucătărie, eram considerată „bună la română“, scriam compuneri cu „expresii frumoase“, însă și cu matematica mă descurcam binișor, nu pentru că mi-ar fi plăcut, însă eram de-a dreptul îndrăgostită de profa de mate, genul acela de profesor care te face să-i iubești materia implicit. Totuși, într-a opta, când mă pregăteam pentru admiterea la liceu – care era o gogoriță la fel de mare cum este BAC-ul astăzi – părinții mei au decis să fac meditații la matematică. Just in case și pentru că erau deja la modă meditațiile, deși sunt convinsă că aș fi reușit să intru la liceu și fără ele. Ei bine, tocmai meditațiile au început să mă îndepărteze treptat de matematică. În primul rând, pentru că erau „obligatorii“, intrau la categoria exerciții impuse, deși nu le vedeam rostul, aveam numai 9 și 10 la mate. Apoi, pentru că nu-mi plăcea proful de la meditații și atunci mi-am dat seama pentru prima dată cât de mult contează omul, și nu profesorul. Era un tip deștept, dar limitat în multe privințe, nu reușea să stabilească nicio legătură afectivă cu elevii lui, când se enerva pentru că nu pricepeam vreo problemă sau pentru că „nu vedeam în spațiu“ la geometrie, lovea cu creionul în caiet și-mi spunea „băiețel“. Probabil că el habar n-avea, însă micile lui răbufniri îmi creau aversiune față de matematică. Nu, nu eram niciun „băiețel“, eram doar o fetiță căreia îi plăcea să scrie poezii și să-și imagineze povești și care a intrat printre primii la un liceu „cu tradiție“, de renume etc., la o clasă de real, profil matematică-fizică, cu șase ore de matematică pe săptămână care mi-au distrus adolescența. Ce căutam eu acolo, de fapt? De ce nu am luat decizia corectă și nu m-am îndreptat spre filologie unde mi-era de fapt locul? E dificil să iei o decizie corectă, inclusiv ca părinte, pentru un copil de 13-14 ani care încă evoluează bine la toate „aparatele“, fie că e vorba de exerciții impuse sau nu, e greu să vezi în el ceva vocațional care să-ți influențeze decizia. Acel „ceva“, vocațional sau nu (vreo înclinație, vreun talent), teoretic ar fi trebuit să i-l descopere școala în primii 14 ani pe care și-i petrece în „sistem“. Însă școala noastră nu educă individualități, ci clase întregi de copii, mulțimi cu x elemente, iar dintre lucrurile care nu s-au schimbat în niciun fel din 1990 încoace acesta mi se pare cel mai important. Așadar să zicem că am nimerit la o clasă de matematică-fizică din cauza „sistemului“ și a hibelor lui, dar și din cauza unor prejudecăți de tipul „copiii deștepți învață în clase de real“, „Ce să faci cu filologia? Să ajungi profesor de română?!“. Îmi amintesc și acum disprețul față de profesiile umaniste care nu-ți aduceau niciun prestigiu, niciun statut, erai un simplu muritor de foame. Profesorul de română era văzut uneori la fel de prost ca secretara tovarășului director (un moft!) sau ca un subinginer (săracul, n-a putut mai mult!). Întâmplarea face ca 20 de ani mai târziu să am un respect nețărmurit față de câțiva profesori de română pe care i-am cunoscut și să pot spune cu mâna pe inimă și fără să jignesc pe nimeni că dintre toți dascălii, ei sunt cei care pot forma personalități sau chiar schimba destine.

Revenind la anii mei de liceu, într-adevăr la clasele de uman erau cei mai slabi copii. Pentru că cei mai mulți ajungeau acolo din pură întâmplare și împotriva voinței lor – la admitere, nu avuseseră medii suficient de bune pentru clasele de real și nimeriseră la uman, „prin alunecare“. Se creau situații paradoxale – un coleg, bun matematician, luase la examen nota maximă la matematică și o notă slabă la română și se pomenise la o clasă intermediară de chimie-biologie. Bietul de el, după ce că era frustrat, își dorise atât de mult mate-fizică, mai făceam și noi, ceilalți, glume pe seama lui. Adevăratul său noroc a fost că în acea clasă de chimie-biologie a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, acum au două fetițe, el lucrează în IT, lucrurile s-au potrivit cum nu se poate mai bine. Însă pentru noi, copiii de atunci, toate aceste opțiuni sau, de fapt, absența lor, nășteau mici drame care marcau tocmai anii în care trebuia să ne găsim un rost, să ne dăm seama ce ne place și ce nu, ce ni se potrivește. Din nou, lucrurile nu mi se par deloc diferite astăzi – sunt pline facultățile de studenți care habar n-au ce caută de fapt acolo, pentru că nu au avut șansa să afle ce-și doresc tocmai în anii de liceu, așa că au ales facultatea la întâmplare, să fie și ei studenți undeva.

Continuarea articolului o puteți citi în Tribuna Învățământului, numarul 1, serie nouă, ediția tiparită.