Între Poezia Mistică și Mistica Poetică

Prof. Petre CONSTANTINESCU

Pe cât de insolită, pe atât de incitantă, ultima plachetă de versuri a Gabrielei Alef – atât de sugestiv intitulată „Binecuvântare în armonia divină“ – vine să reînnoade, de o manieră absolut meritorie, atât în ceea ce privește complexitatea universului ideatic și afectiv, cât și suplețea stilului, a expresiei artistice, o tradiție artistică extrem de bogată, atât în plan universal (prin opera Sf. Ioan al Crucii, Sf. Maria Tereza ș.a.m.d.), cât și în plan național (prin creația unor autori de primă mărime, precum Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic ș.a.).

Simpla rememorare a câtorva titluri dintre aceste admirabile poeme care, după cum spunea Constantin Noica în celebrele sale „Povestiri despre om“, au darul de a izbuti să se situeze la confluența dintre etic, estetic și metafizic, este de natură să ne edifice pe deplin asupra suportului filosific al acestora, suport pe care-l putem identifica ușor în ceea ce Mircea Eliade numește „gândirea vie“: „Aerul respirat“, „Binecuvântare“, „Chei de lumină“, „Eu sunt Iubire“, „Floarea vieții“, „Inocență“, „Noi suntem“, „Programul Universului“, „Recunoștință“, „Respirație“, „Trilogie“, „Vom fi Iubire“ ș.a.m.d.

Celor tentați în mod absolut nejustificat să creadă că miniaturile lirice ale Gabrielei Alef nu sunt altceva decât niște replici postmoderniste și/sau neomoderniste date arhicunoscuților psalmi ai lui Alexandru Macedonski ori ai lui Tudor Arghezi li se poate răspunde imediat că nu este deloc așa… Întâi, pentru faptul că poemele Gabrielei Alef nu se constituie exclusiv într-un „imn de slavă“ închinat mitosofiei iudeo-creștine. Nici vorbă! Iar cel mai bun argument care poate fi invocat în acest este este, bineînțeles, în primul rând, faptul că aria de cuprindere, spiritual vorbind,  a talentului poetic al Gabrielei Alef este infinit mai mare. Iată un singur exemplu în acest sens, poemul intitulat „Mandala“:

„Mandala este Sursa supremă

Este Dumnezeu în cea mai inițiatică formă

Cuprinde criptograme ce ne ajută să ne regăsim

Să ne amintim

Cine suntem

Desenând-o, pornim de la un punct creator

Către infinit/

De la sinele interior/

Bine definit“.

Ceea ce, cu siguranță, face cu putință observația că în viziunea Gabrielei Alef nu doar filonul religios iudeo-creștin este, poate, și trebuie să fie născător de poezie, ci Spiritualul în genere:

„Descoperi Divinul din Tot

Iubești Adevărul

Iubești orice Ființă

Creată a fi minunată

Și nu uita

Iubește-te pe tine

Ființă Divină“ („Pași către iluminare“)

Mai exact spus, pentru Gabriela Alef, Om Deplin este doar Homo Religiosus, adică cel care reunește, într-o sinteză inefabilă, Intelectul cu Afectul (după cum spune D.D. Roșca, în „Existența tragică“). Altfel spus, „Cu fiecare respirație Sacră/Pe care o fac/Hrănesc Focul lăuntric etern/Sintetizez Lumina/Integrez ciclul de viață-renaștere/Prin transcenderea morții/Îmbrățișez nemurirea“ („Respirație sacră“).

E o manieră foarte originală prin care Gabriela Alef  izbutește să facă „saltul“ de la Poezia gândirii la Gândirea poetică (conform observației lui Ion Caraion, din „Duelul cu crinii“): 

„Universul Divin

Este Iubire necondiționată

Cuprinde Arhanghelii ce ne susțin

Și ne fac viața minunată“ („Universul divin“).