Școala începe în baracă

Cel mai trist lucru legat de actualul început de an şcolar ne este arătat şi spus cu mândrie, ca mare ispravă: în diverse locuri din ţară, se va face şcoală în containere modulare. Sunt amenajate în containere, gata să-i primească pe elevi şi pe profesori, clase cu bănci şi ce mai trebuie, toalete cu apă şi curăţenie, birori ca în orice instituţie. Motivele recursului la astfel de amenajări sunt clasice pentru sistemul nostru educaţional: aglomerarea unor şcoli, condiţiile insalubre, investiţiile ca şi inexistente în construirea unor spaţii de învăţământ pentru uz banal, cotidian. Poate fi adăugată şi redescoperirea şcolii ca debuşeu pentru o industrie în expansiune, cea a containerelor (denumire generică) cu dimensiuni şi funcţii după dorinţa beneficiarului.

Local şi momentan, rezolvarea unor necesităţi ale unor şcoli prin montarea unor containere pare salutară, însă dincolo de circumstanţe se află fenomenul: starea de improvizaţie cu care elevii şi profesorii sunt primiţi când se reîntorc şi unii când merg pentru prima oară la şcoală. Ne găsim tot mai clar în prezenţa unui fenomen (cu tot cu manipulare) pentru că: (1) amenajarea unor spaţii de învăţământ în nişte containere este livrată mediatic drept noutate de către autorităţi ale locurilor în care se produce, deşi la fel a fost prezentată şi anul trecut pe vremea asta, inclusiv din acelaşi loc; (2) şi anul trecut, şi acum, amenajările de acest fel au fost anunţate drept provizorii, planurile unor construcţii noi spunându-se că există şi se aşteaptă doar deblocarea finanţării; (3) starea de provizorat se dezvoltă, pentru că la acest început de an şcolar este anunţată cumpărarea şi a altor containere, pentru alte unităţi de învăţământ; (4) anul trecut, şcoala în container a fost primită şi cu ceva contestare, pe când anul acesta este prezentată ca realizare demnă de laudă.

Şcoala de zi cu zi făcută în ceea ce în termeni de catalog de produse se cheamă „container modular“ este, pur şi simplu, şcoală în baracă, în „organizare de şantier“. Acolo unde containerele sunt suprapuse, urcatul şi coborâtul unor şcolari mici pe scările metalice ale unor astfel de amenajări sunt periculoase, mai ales că vor veni ploi, ninsoare, îngheţ. Spaţiile de învăţământ în container nu pot primi autorizaţia de funcţionare, altfel mult invocată şi incontestabil necesară. Mai presus de toate, se plasează efectul psihologic: pe copiii din clasa pregătitoare îi poate afecta amintirea primei lor zile de şcoală, cu intrarea, primirea etc. undeva, de fapt, în afara şcolii. Ce vor duce ei cu ei în viaţă?! Că au intrat în curtea şcolii, dar au rămas la uşa şcolii şi au fost trimişi undeva lângă. Şcoala privită de şcolari şi de rude care-i însoţesc pe dinafară, inaccesibilă lor, este o imagine dureroasă. Cu semnificaţie largă, este imaginea unui sistem educaţional care nu oferă decât improvizaţie arătată drept realizare.

Cât priveşte containerele adaptate ca să servească drept toalete, observaţiile de făcut în legătură cu ele şi cu situaţia care determină instalarea lor duc spre partea gravă a educaţiei şi a grijii faţă de cei de educat. Salubritatea şi siguranţa unei unităţi de învăţământ nu au cum să fie îndeplinite prin improvizarea unui spaţiu pentru toalete. De văzut este ce fel de clădiri în ansamblu sunt acelea în care funcţionează unităţile în cauză. Autorizaţia sanitară nu are cum să fie pretinsă numai după instalarea unui rezervor din care să vină apă pe o ţeavă. Pentru păcălirea la repezeală a celor din jur, rezolvarea problemei toaletelor din curtea şcolii devine sinonimă cu obţinerea autorizaţiei de funcţionare. Până la rezolvarea problemelor tehnice şi a celor administrative, este normal să acţioneze prevenţia şi educaţia de acasă, de la şcoală. Despre necesitatea acestora ca să nu se întâmple lucruri tragice, am constatat că trebuie vorbit cu fereală sau, mai sigur, deloc. Totuşi, o groapă în curtea şcolii nu apare din senin, prezenţa ei nu e un accident, ci face parte din „ale locului“, aşa că ţinerea copiilor departe de ea ar trebui să vină de la sine, să însemne o responsabilitate fără rabat pentru adulţii din şcoală. 

Este de mare actualitate, ca şi de perspectivă, să se vorbească despre asigurarea stării de bine a copilului, despre elevi fericiți, despre mersul la şcoală de plăcere sau cu plăcere. Sunt necesare, numai că înţelesul dat la noi se reduce la ceea ce ţine de învăţat, de lecţii şi teme, fără vreo referire la condiţii, climat, confort, relaţii, civilizaţie. Elev fericit, într-o stare de bine la şcoală, cică ar fi să însemne elev care ar avea de făcut şcoala foarte uşurel şi numai în joacă: materii cât mai puţine şi acelea la alegerea elevului şi a familiei, manuale ca nişte desene animate cu frânturi de texte, calcule şi ceva informaţii de ici de colo, precum şi niciodată, nicio critică din partea profesorilor. Frământaţi de convingerea că elevul trebuie „modelat“ încât să vină de plăcere la şcoală numai de dragul de a i se mai vârî nişte învăţătură în cap (cunoştinţe, ca să dobândească „competenţe utilizabile în viaţa reală“), făcătorii şi propagatorii viziunilor asupra educaţiei lasă nebăgate în seamă o mie şi una de lucruri şi motive pentru şi prin care elevul poate fi câştigat de partea şcolii, nu neapărat cu drag şi fericit, ci ştiind, pur şi simplu, că vine într-un mediu civilizat, unde întâlneşte oameni potriviţi lui, poate şi apropiaţi. 

Florin ANTONESCU