Mai este nevoie de Evaluarea Naţională?

Intenţia Ministerului Educaţiei Naţionale de a introduce ca prag al accesului în licee media 5 a stârnit reacţii numeroase, unele de-a dreptul negative. Ca de obicei, spaţiul în care opiniile au fost cele mai numeroase a fost cel al social-media, unde mai ales părinţi, dar nu numai, au exprimat puncte de vedere. Dar tot aici s-au exprimat între alţii şi oameni „cu greutate“ din sistem, precum domnul Silvian Iosifescu, preşedinte al ARACIP.

Este destul de limpede  că problema nu poate fi rezolvată din condei – a se înţelege prin emiterea unui Ordin de Ministru şi atât –, fiindcă introducerea acestui prag de acces – oricâte raţiuni ar exista în favoarea lui (şi există suficiente, în opinia noastră, între altele argumentul care ne spune că modelul de învăţământ teoretic liceal a fost compromis de actuala stare de fapt)  –  este o decizie care nu poate face abstracţie de realitatea legală, esenţială, aceea că învăţământul obligatoriu în România are o durată de 10 ani. Faptul substanţial, care derivă de aici, este acela al obligativităţii însuşirii de către toţi elevii a unui număr de competenţe de bază (verificate deocamdată de actuala Evaluare Naţională!), chiar şi în condiţiile în care după clasa a VIII-a traseele elevilor ar putea fi diferite: liceu, şcoală complementară (care deocamdată nu există!) sau chiar şcoală profesională. O asemenea măsură ar presupune, aşadar, existenţa unui trunchi comun la toate aceste forme de şcolarizare, comun însemnând clasele V-X. Cu observaţia că elevii admişi la licee, fie ele teoretice, fie tehnologice, ar parcurge în clasle a IX-a şi a X-a  programe liceale specifice, care să conţină desigur şi/sau mai ales competenţele de bază vizate în clasa a IX-a şi a X-a de învăţământul obligatoriu. Astfel, s-ar putea renunţa la actuala fragmentare a liceului, pe trepte, realizându-se un parcurs unitar, nerepetitiv, cu o mai bună conturare, din clasa a XI-a însă, şi nu mai devreme, a unor specializări. În paranteză fie spus, actualele profiluri nu-şi au nicio justificare în condiţiile în care acceptăm că învăţământul general obligatoriu are finalităţi comune pentru toată masa de elevi. În acest context, mi s-a părut că şi opiniile domnului Silvian Iosifescu, președinte al ARACIP, atrag, în fapt, atenţia asupra „confuziei“ care însoţeşte de mai mult de 15 ani conceptul  învăţământului obligatoriu în România. Dar iată ce spune Domnia Sa pe o pagină de socializare: „EN este, de fapt, indiferent cum îi spunem: examen de admitere, evaluare națională, teză cu subiect unic etc.), un examen de selecție și ierarhizare. Nu văd alt motiv pentru menținerea acestei selecții, în afara tradiției (vremea când învățământul obligatoriu era de opt ani): păstrarea, ca atare, a liceului, mai precis a liceelor «de tradiție», «bune», «de elită», care au dat o pleiadă de secretari de stat și parlamentari – plus un statut «superior» profesorilor care predau acolo. Celelalte tipuri de liceu au suferit mari schimbări în ultimele decenii, dar liceul teoretic este la fel ca acum 50 de ani (inclusiv tone de teme, nevoia de meditații, «dacă nu faci față, pleacă!»). Nu există nicio cercetare care să spună că selecția după clasa a VIII-a este bună pentru viitorul elevilor (reamintesc, școala este pentru elevi, să învețe, nu pentru profesori, să-și ia salariile). Dimpotrivă: studiul OECD despre evaluarea în România a arătat că un examen cu miză mare nu are ce căuta atât de devreme și în interiorul

învățământului obligatoriu“. Adevărate pe fond, observaţiile d-lui S.I. pot fi însă uşor nuanţate. Nu conservarea liceelor teoretice ca acum 50 de ani a stat la baza unei asemenea decizii, ci mai degrabă convingerea unui ministru al educaţiei – creatorul acestei „arhitecturi“ curriculare – că doar la licee/licee teoretice, în special, „se face carte“ şi că prin posibila înfiinţarea a unor şcoli complementare (viabile!) pentru clasele a IX-a şi a X-a în mediul rural nu s-ar fi obţinut o educaţie de calitate. Cât adevăr poate conţine o asemenea logică e greu de stabilit în condiţiile în care uneori nu „se face carte“ nici în şcolile urbane, iar dihotomia rural-urban ar trebui să aibă o relevanţă scăzută atunci când este vorba de învăţământ obligatoriu. Cu condiţia însă ca „programele“, curriculumul acestuia să fi fost realmente
adaptate elevului mediu. Ceea ce, evident, că nu s-a reuşit nici până azi!… Aşadar, nu existenţa unui astfel de examen după clasa a VIII-a este problema de fond (fireşte, un examen după clasa a X-a ar fi fost mult mi firesc!), posibila diversificare a traseelor de după clasa a VIII-a fiind mai degrabă un factor pozitiv, în condiţiile în care, dincolo de însuşirea competenţelor de bază, şcolile complementare şi cele profesionale  ar fi beneficiat în cei doi ani de completarea a învăţămâtului obligatoriu şi de module cu activităţi practice ca răspuns la anume presupuse interese ale elevilor pentru asemenea activităţi.

De altfel, această observaţie vine să atenueze ideea că prin însuşirea unei meserii, şcolile profesionale sunt „fundături“ (o altă observaţie făcută de domnul S.I.!). Ele pot deveni fundături doar în condiţiile în care în primii doi nu s-ar parcurge programele obligatorii şcolii generale, care ar premite între altele şi transferul, după cei doi ani, potrivit unor criterii atent stabilite, într-o formă de învăţământ liceală.

Reacţii au venit, cum era de aşteptat, şi din partea Consiliul Naţional al Elevilor care „se opune cu vehemenţă unei măsuri care ar scădea drastic echitatea şi calitatea din sistemul de învăţământ (?!…), conducând spre tratarea şcolilor profesionale drept o opţiune dedicată elevilor care, din cauza unei predări ineficiente sau a lipsei de sprijin, nu promovează Evaluarea Naţională la finalul cuclului gimnazial“. Aşadar, elevii încearcă să atragă atenţia asupra unor cauze care ar putea ameliora simţitor rezultatele la E.N., dar nu ar elimina cazurile de elevi care nu ar promova acest examen. Intră în discuţie aici nu doar „vinovăţia“ profesorilor, ci, aşa cum spunem mai sus,  şi „arhitectura curriculară“ asociată învăţământului de bază/oligatoriu. În cazul în care măsura de limitarea a accesului în licee a elevilor care nu au obţinut cel puţin 5 la E.N. va fi adoptată, indiferent de implicaţiile acesteia, Comunicatul Consiliului Naţional al Elevilor vorbeşte despre măsuri „compensatorii“, între care finanţarea corespunzătoare a învăţământului profesional şi tehnic, consilierea corespunzătoare a elevilor, cunoaşterea de către aceştia a propriilor aptitudini, schimbarea mentalităţii părinţilor etc.

Intenţia luării unei asemenea măsuri dezvăluie, în cele din urmă, încă o dată,  amatorismul politicilor educaţionale cu care şcoala preuniversitară  a fost acompaniată în ultimii ani. Ca şi în alte domenii, şi aici toxicitatea vieţii politice, incompetenţa unor miniştri şi a consilierilor acestora, voluntarismul, scăderea în cele din urmă a calităţii pregătirii profesorilor, un management al unităţilor şcolare sub orice critică, toate acestea nu au făcut altceva decât să genereze asemenea stări de criză ale sistemului. Vor găsi de astă dată decidenţi soluţiile fireşti la o şcoală în declin!?… Aceasta e întrebarea!

Adrian COSTACHE