Şcoala vedetelor fără performanţe

 
Şcoala Vedetelor este titlul unei emisiuni de la televizor, un titlu ţinând de naivitatea anilor postdecembrişti de început (când exista acea emisiune), dacă nu chiar un titlu absurd, pentru că vedetele nu se formează la vreo şcoală. În ziua de azi, şcoala – cea adevărată – oferă mai des ori mai rar cadrul afirmării unui soi de vedete care nu performează nimic din ceea ce ar putea să-i îndreptăţească pe cei în cauză la un asemenea statut. Spaţiul public este plin cu numele, faptele, vorbele şi reprezentările lor, iar o bună parte din grijile autorităţilor în domeniu sau tangente domeniului le sunt dedicate, deşi ei nu merită ieşirea din anonimatul hărăzit celor mai mulţi dintre oameni. Ba, aproape întotdeauna ceea ce spun şi fac şi ceea ce-i ridică la nivelul vedetismului nu reprezintă în sine nimic ieşit din banalitatea traiului de fiecare zi, a slujbei, a convenţiilor. Prin frecvenţa şi cantitatea nu numai a scoaterii lor în evidenţă, ci şi a prezentării drept exponenţi aflaţi permanent în situaţii de maximă afirmare, ei creează impresia că sunt definitorii pentru sistemul educaţional.
O profesoară este extrasă din rutina şi bovarismul de felul lor inevitabile şi făcută să devină exponenţială fără merite şi fără vină. Dacă ea spune că nu-i predă pe Creangă şi Eminescu, ci Micul Prinţ şi Cartea Junglei (opoziţia autori/personaj şi text, „asta devine după facultăţi”), iar prin afirmarea largă a acestui refuz ea capătă notorietate, nu ar fi normal să se considere nedreptăţită colega sa de încadrare socio-profesională care cândva nu a spus decât ocazional, într-un cerc de vreo 10 persoane, că ea „nu-i foloseşte“ pe Călinescu şi Lovinescu, ci „lucrează după“ Foarţă?! Sau profesorii de fizică din anii ’70 care nu se atingeau de problemele din manual, ci dădeau ca temă doar probleme din culegerile în vogă pe atunci, exact cum sunt acum „auxiliarele“?! Ori profesorii de română care pe la mijlocul anilor ’80 s-au revoltat într-o „consfătuire“ că nu mai scapă de texte din manual precum „Pădurea Letea“?!
A devenit un soi de personaj cu poveste ţesută şi întreţinută forţat palpitant în jurul lui un profesor din cauza căruia se spune că două eleve, ameninţate, au dispărut de acasă şi de la şcoală. Alt­undeva, au ajuns de-a dreptul patetici doi salariaţi ai unei şcoli, aşa cum stăteau ei, puşi la propriu în poziţii nefireşti lor, cu o puzderie de microfoane pe masa la care fuseseră postaţi „în cadru“, deja „cadorisiţi“ cu acuzaţiile, unul, că a agresat un elev, celălalt, că l-a filmat pe vinovat. „Eroi de film“ (făcut cu telefonul) devin tot felul de elevi şi de cadre didactice care se ceartă, se bat, precum şi alţii care se distrează în jurul lor. Frecvent, sunt scoase din traiul lor de cartier şi aduse la cunoştinţa publicului nu altfel decât prin accidente şcoli precum cea căreia recent i-a căzut un tavan. De asemenea, apar în public prompt şi constant mesaje indecente postate pe diverse reţele de către oameni care s-ar zice că sunt salariaţi în mediul educaţional. Ei se văd astfel transpuşi prin „declaraţii“ în aceeaşi categorie cu vedete ale fotbalului, show-bizului şi politicii. În alte împrejurări, angajaţi din învăţământul superior „autori“ de „propuneri“, „provocări“, „condiţionări“ şi „avansuri“ sexuale ori financiare dobândesc un număr semnificativ de „citări“, la care altfel, omeneşte şi pe calea ştiinţei, ei nu ar avea acces. Totodată, cu această ocazie, ei beneficiază de „avansare“ automată în ierarhia academică, fiind categorisiţi mediatic drept „un profesor universitar“, „profesorul universitar“, chit că unii dintre ei sunt departe de acest grad.
De subliniat hotărât este că vinovăţiile şi gravitatea pe care le presupune fiecare caz de acest fel nu pot fi ocolite, însă ele îşi au responsabilii şi localizările lor. Ridicarea la rang de reprezentativitate ajunge să le confere autorilor un statut care, pur şi simplu, nu li se cuvine. Prin repetare şi insistenţă, imaginea, vorbele şi purtările lor se deformează, uneori până la a arăta şi a suna exact pe dos faţă de sensul lor.
Pentru că, după obiceiul vremurilor pe care le trăim, totul trebuie să aibă un vinovat, de ridicarea unora la rangul de vedete este acuzată, fără excepţie, mass-media şi, în special, televizorul. În schimb, este ignorată frenezia decidenţilor din jurul lor, precipitarea în a le se oferi justificări duse până la scuze, grija pentru asigurarea „dezbaterii“ (chiar acolo unde nu încape discuţie). Se pierd astfel resurse, cel puţin de timp, de nervi şi de interes public şi instituţional, care ar putea să fie folosite pentru evidenţierea şi susţinerea unor oameni, împrejurări şi locuri cu adevărat demne de remarcă pe scară largă. În şcoli şi în legătură cu şcoala se petrec evenimente de substanţă, cu întindere considerabilă şi de valoare ştiinţifică sau mărunte întâmplări trecătoare, cu doza lor de naivitate care le dă un anume farmec. În lumea şcolii se pot găsi teme cu adevărat şi în mod necesar demne de sucire pe toate feţele şi de interes cuprinzător. În şcolile noastre sunt activi oameni care ştiu meserie încât să ducă o treabă la capăt şi, mai ales, încă există în mediul şcolii oameni care nu vorbeşte gura fără ei. Aceştia ar fi normal să fie întrebaţi, ascultaţi, luaţi ca repere.
Florin ANTONESCU