Curriculum văzut din perspectivă browniană sau cum ar modela Brâncuşi educaţia…

„Schimbarea, schimbarea continuă, schimbarea inevitabilă reprezintă factorul dominant în societatea de azi. Nicio decizie rezonabilă nu mai poate fi luată fără a lua în considerare atât stadiul actual al lumii, cât şi cel viitor… Aceasta, mai departe, înseamnă că politicienii, oamenii de afaceri şi noi toţi, de altfel, trebuie să trecem la un mod de gândire ştiinţifico-fantastic.” (Isaac Asimov)
Februarie. Agenda predefinită a telefonului mă anunţă sărbătorile importante. Printre acestea, 19 februarie – o zi dedicată lui Brâncuşi. Trebuie să recunosc că am reuşit să văd sculpturi ale sale în Bucureşti – la Muzeul Naţional de Artă, la Tate Modern, la Muzeul Guggenheim, din Veneţia, sau la centrul Pompidou. Dar deplasările mele nu m-au dus niciodată la Târgu-Jiu. Oare de ce?
Ce legătură are contextul prezentat anterior cu efervescenţa specialiştilor şi – ca răspuns – a societăţii privind încercările de a redefini planurile-cadru, ca început al schimbărilor curriculare?
Nu doresc să intru în detalierea schimbărilor pe care le propun variantele oficiale, dar nu oficializate, sau mai puţin oficiale, pentru că datul cu presupusul este marele păcat al timpurilor moderne. Am putea spune că „agora” (piaţă publică a oraşelor greceşti antice în care se concentrau viaţa civică şi negoţul, cf. dicţionarului de neologisme) este un concept ce subsumează mai mult de două milenii, deci exerciţiul datului cu presupusul nu este unul nou. În termeni mai apropiaţi temporal de realitatea zilei de astăzi, „poiana lui Iocan” a reprezentat transpunerea în termeni de românitate a agorei.
Totuşi nu am stat deoparte de acest subiect, însă am încercat să mă rezum la a fi observator şi să adun opinii pe care diferite părţi le-au exprimat în raport cu necesitatea (indiscutabilă) de reconstrucţie curriculară, respectiv cu profunzimea (pretabilă discuţiilor) la care trebuie să ajungă aceste schimbări.
O concluzie pe care mi-am reconfirmat-o cu această ocazie este că exerciţiul dezbaterii este unul neexersat. Cel puţin din punctul de vedere al unui dialog real.
Astfel, cel puţin la nivelul discuţiilor formale cu diferiţi profesori, majoritatea nu a fost dispusă să vadă schimbarea curriculară decât ca pe o luptă a sferelor de influenţă organizate la nivelul disciplinelor de studiu. Și că este de datoria fiecăruia care predă o disciplină să nu trădeze „idealurile” acesteia. Într-o abordare nonformală, apărarea „idealurilor” se dovedeşte doar o faţetă a rezistenţei la schimbare. La nivel personal apar, inevitabil, temeri precum: Voi mai avea ore? Va trebui să depun un efort şi la ce nivel pentru a putea să predau ceea ce va aduce nou schimbarea? Sunt dispus la acest efort pentru salariul pe care îl primesc?…
În cazul factorilor de decizie, mai ales al acelora cu o experienţă mai mare, zona de rezistenţă are altă justificare, cuantificată în câştig/pierdere de imagine – instituţional vorbind, în nivelul de schimbare în cascadă şi care poate produce efecte pentru care este necesară o nouă abordare. La nivelul personal, şi în acest caz întrebările sunt concrete: am cu cine porni pe drumul schimbării (echipa care să pună în practică noutăţile curriculare), am venit în poziţia de director după o experienţă ca profesor, deci cunoscând despre ce este vorba, voi fi de acum director într-un context pe care doar pot să-l percep la modul teoretic şi, mai mult, funcţia nu este dată pe viaţă, deci voi reveni la catedră să predau alături de colegi care deja vor avea experienţă pe noul curriculum….
În raport cu vocea partenerilor de dialog social, mai precis a sindicatelor, au existat nemulţumiri pentru faptul că vocea lor nu a fost una audibilă în contextul dezbaterilor publice desfăşurate. Mai mult decât atât, nemulţumirea verbalizată – de data aceasta la un nivel audibil – a fost că propunerile nu prezintă decât o piesă dintr-un puzzle, piesă care poate fi o construcţie impecabilă, dar care să fie din alt joc…
Părinţii, familiile sau elevii privesc cu teamă spre ideea de schimbare, de cele mai multe ori invocând faptul că au fost atâtea încercări – unele pe care le-au experimentat diferitele generaţii ale familiei – şi nu-şi mai doresc aplicarea conceptului „generaţie de sacrificiu” şi pentru copiii lor sau pentru ei înşişi. Cu atât mai acut pentru cei care sunt la mijlocul parcursului educaţional şi pentru care se pune întrebarea: Eu de ce nu voi avea şansa unei educaţii bazată pe modelare în acord cu actualitatea societăţii? La nivel personal, temerea cea mai mare este: la finalul acestui parcurs, fie el pe „rit” vechi sau pe „rit” nou, care sunt şansele de integrare socioprofesională pentru copilul meu/pentru mine? Și mai ales cât din ceea ce „se face” la şcoală este util muncii/vieţii de familie/relaţionării copilului meu/mele, deci împlinirii ca adult?
Statul? Decidenţii? Aflaţi într-o situaţie deloc de invidiat, în care trebuie să pună în aplicare scenarii sub imperiul economicului/ economiei, al eficienţei bugetare, pe de o parte, şi pe de altă parte dorindu-şi o educaţie puternică, educaţie care să asigure sustenabili­tatea statului…
Revenind la titlu şi la întrebările iniţiale, aşa cum mişcarea browniană descrie mişcarea particulelor ce sunt lovite din toate părţile de moleculele de lichid ori gaz, la fel curriculumul văzut din perspectivă browniană reprezintă un ansamblu de particule (materiile şcolare) aflate sub lovitura unui destin care şovăie între a se lua în serios sau a se ignora, preferând parcă fatalismul mioritic.
Nu ştiu care ar fi fost modelul educaţional care ar fi putut fi imaginat de Brâncuşi, însă acesta ne-a lăsat în primul rând propria poveste a (auto)educaţiei sale, precum şi masa tăcerii, ca loc de meditaţie şi de îndemn spre a lăsa faptele să vorbească. Fapte care cumulează experienţe, tradiţii, căi bătătorite, reflexe.
Un lucru este clar: drumul spre schimbare este unul care nu trebuie neapărat să fie căutat cu exclusivitate într-un spaţiu extern, un răspuns măcar purtând o aceeaşi valoare putând fi formulat şi la Târgu-Jiu, existând premisele pentru o poiană lui Iocan.
Totul cu o condiţie: aceea ca agora care îşi dă cu părerea să accepte că educaţia nu este o marfă; mai mult, ar trebui să fie o pasăre măiastră.
Gabriel VRÎNCEANU,
Director Casa Corpului Didactic, Bucureşti