Timișoara în istoria Revoluției din 1989

revolutiaEveniment fondator al României de azi, la care Constituția face referire chiar în articolul 1, cel care definește statul român, Revoluția din Decembrie 1989 este la fel de cunoscută, pe cât este de necunoscută și ignorată. La fel și rolul Timișoarei în căderea regimului Ceaușescu.
Revoluția a început prin revolta civică a timișorenilor. Câți știu ce s-a întâmplat la Timișoara în acele evenimente? De ce a început la Timișoara și nu în altă parte? A fost o revoltă spontană?
Până la sfârșitul regimului Ceaușescu, Timișoara a rămas cel mai occidentalizat oraș al României. Deschiderea europeană a Timișoarei se lega de locul și timpul istoric în care, vreme de două secole, asimilase tipul de oraș central-european. Locuitorii Timișoarei moșteneau valori specifice unui model cultural și de civilizație bazat pe inter și multiculturalism, prin excelență cosmopolit. Aflată mai aproape de Viena decât de București, Timișoara avea o mentalitate transfrontalieră, întreținută de legăturile cu rudele și prietenii emigrați/vânduți legal sau fugiți în Occident, ca și de micul trafic cu mărfuri aduse pe filierele iugoslavă sau maghiară. Uriașele antene tv cocoțate pe miile de blocuri și case îi conectau pe timișoreni la televiziunile țărilor vecine care ofereau informații bogate despre căderea regimurilor comuniste din Europa.
În ultimele două decenii ale regimului Ceaușescu, la Timișoara existau câteva personalități și grupuri intelectuale și artistice care impuneau un alt mod de a gândi.
Dr. Edouard Pamfil era un umanist de tip renascentist care a adunat în jurul său intelectuali de diferite vârste și profesii, în diferite forme de rezistență culturală față de regimul comunist. Creatorul psihiatriei antropologice în România, împreună cu Doru Ogodescu, semnând lucrări de referință în domeniu, organizator al cercului de bionică, virtuoz interpret la chitară clasică, pictor de talent, Pamfil a fost un mentor de factură europeană nu doar prin solidele sale studii la Paris, ci mai ales prin atitudinea critică la adresa totalitarismelor. A fost în relații cu Şcoala de la Păltiniș a lui Noica și a abordat teme care provocau deopotrivă auditoriul, cât și supraveghetorii săi: determinismul nonlinear, inteligența artificială, teoria catastrofelor, teoria fractalilor, teoria jocurilor, teoria sistemelor, jocuri de limbaj și lingvistică generativă, mișcarea New Age, existențialism, teatrul absurdului ș.a.
Grupul Sigma era alcătuit din profesori de la Liceul de Arte din Timișoara. În anii ’70 ai secolului trecut, aceștia au folosit metode inter și transdisciplinare experimentale prin care modernizau radical gândirea și practica învățământului de artă.
Formația Phoenix, înființată la începutul anilor ’60, a devenit, treptat, un simbol al tuturor tinerilor români. Membrii trupei șocau prin ținută și comportament. Versurile multor cântece conțineau mesaje politice. Reascultăm Vremuri (versuri: Nicu Covaci), Canarul și Totuși sunt ca voi (Victor Şuvăgău), Floarea stâncilor (Victor Cârcu), Nebunul cu ochii închiși (Moni Bordeianu) ori Cantafabule (Şerban Foarță – Andrei Ujică) și înțelegem câte dureri de cap au produs Securității! Nu putem uita concertele în care etern contestatarul lider al trupei, Nicu Covaci, transmitea mesaje politice împotriva îndoctrinării comuniste!
Cenaclul Universitas al Casei de Cultură a Studenților, cunoscut sub numele Aktionsgruppe Banat, era alcătuit din tineri scriitori de limbă germană ca William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert sau Johann Lippet, contestatari ai ideologiei oficiale. O apropiată a grupului a fost și Herta Muller care, chiar dacă primise premiul Uniunii Tineretului Comunist pentru debut, în 1983, era sub supravegherea Securității pentru „poziție ostilă statului nostru”.
Poeții Petru Ilieșu și Alexandru Gavriliu au scris și răspândit în Timișoara anului 1982 manifeste cu mesaje ca Jos Criminalul Ceaușescu sau Jos partidul comunist.
Poetul Ion Monoran era sufletul grupului eterogen de la restaurantul „Cina”. Acolo, printre halbele de bere și cu volume de poezii ale lui Mircea Dinescu pe masă, tinerii Ioan Crăciun, Dan Zăgănescu, Nelu Gârba, Zoltan Borbely, Traian Popa și alții criticau starea națiunii și imaginau căi de reformare a societății.
Nici în lumea muncitorilor timișoreni nu era liniște. Mulți dintre ei erau foști deportați în Bărăgan sau deținuți politici ori urmași ai acestora. Alții erau nemulțumiți de condițiile de muncă și de trai: alimentele de bază erau distribuite pe cartelă sau nu se găseau, salariile întârziau sau erau diminuate pentru că „nu se realiza planul”, căldura, apa caldă, energia electrică erau furnizate cu intermitențe.
Semne ale sfârșitului răbdării timișorenilor sunt tot mai multe.
După revolta muncitorilor brașoveni din noiembrie 1987, timișorenii erau îndemnați: Dacă ești patriot, vino în 3 ianuarie în Piața Unirii! Evident, frumoasa piață din centrul orașului a fost atent supravegheată de autoritățile regimului, care au speriat eventualii manifestanți.
Mai interesantă a fost seara zilei de 15 noiembrie 1989: victoria echipei de fotbal a României împotriva Danemarcei, scor 3-1, a însemnat calificarea la turneul mondial Italia 1990. Succesul a scos pe străzi mii de timișoreni care au scandat România!, au cântat Deșteaptă-te române! și au strigat Jos Ceaușescu!
În acele zile premergătoare Congresului XIV al PCR, în zona căminelor studențești din centrul orașului au fost aruncate bilete scrise de mână cu carioca în patru culori conținând mesajul: Tineri, Veniți cu toții, Duminecă 19 noiembre 1989, orele 16, în piața OPEREI, să manifestăm sub lozinca: Libertate, DEMNITATE!!! Jos MINCIUNA, TIRANIA, SĂRĂCIA ŞI HO}IA!!! Nici de data aceasta nu s-a întâmplat nimic, puținii oameni care se plimbau în zonă nereușind să se organizeze.
În ziua de 23 noiembrie 1989, la cea mai mare întreprindere timișoreană, Uzinele Mecanice Timișoara, peste 300 de oameni au încetat lucrul pentru a demonstra împotriva realegerii lui Ceaușescu în fruntea PCR. Scandând Români, veniți cu noi!, au încercat să iasă pe străzile Timișoarei, dar au fost împiedicați de șefii lor și de lașitatea celorlalți colegi de muncă.
Noi manifeste scrise au fost aruncate pe străzile orașului în noaptea de 10 spre 11 decembrie 1989. Ele conțineau mesaje ca: Jos tirania ceaușistă!, Jos dictatura!, Moarte dictatorului!
Timișorenii aflaseră de căderea comunismului în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, ba chiar și Zidul Berlinului fusese dărâmat. Intuiau că zilele regimului Ceaușescu sunt numărate, deși o alternativă la putere după modelul celorlalte state foste comuniste nu părea să existe: elita intelectuală nu-și manifesta disidența decât prin câteva persoane – Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea Dinescu. Cât despre opoziția politică, recentul Congres demonstrase susținerea de care se bucura conducătorul și slăbiciunea eventualilor reformatori.
Bâlbâiala de care au dat dovadă autoritățile locale în cazul pastorului Tokes Laszlo a fost speculată de timișoreni. Ordinul de mutare a acestuia în județul Bihor i-a făcut pe câțiva enoriași ai acestuia să se adune la Biserica Reformată din Piața Maria, o zonă intens circulată de muncitorii care mergeau pe platformele industriale din zonele Gării, Freidorf și Şagului. Cum vizavi de Biserică se afla o mare alimentară unde, periodic, se aduceau diverse mărfuri necesare în preajma Crăciunului, văzând oamenii adunați în zonă, mulți coborau din tramvaie în speranța că vor cumpăra bere, ciocolată, portocale sau saloane (bomboane) pentru pomul de Crăciun.
În ziua de 15 decembrie 1989, în fața apartamentului pastorului, aflat în incinta bisericii, se aflau 30-40 de enoriași.
A doua zi, sâmbătă, 16 decembrie, pastorul făcea apel la enoriași: Oameni buni, plecați acasă, totul este în ordine. Nu Tokes a declanșat revoluția. El nu voia să plece din oraș, enoriașii lui doreau doar să-și păstreze pastorul, dar revoluționarii au fost alții și voiau altceva.
După ora 19, printre cei 200 de oameni adunați în Piața Maria se afla și poetul Ion Monoran. El este cel care a oprit tramvaiele, fără a ezita să-și decline identitatea reală. Din mulțime s-a strigat: Vrem căldură! Vrem mâncare! Zoltan Borbely a tras pantograful imobilizând tramvaiul. Urcat pe tampoanele vehiculului, Dan Zăgănescu a fost primul care a strigat: Jos Ceaușescu! Unii martori spun că a strigat și Jos comunismul! Autoritățile scăpaseră situația de sub control. Demonstranții erau tot mai numeroși. Plutonul de intervenție al Miliției și pompierii trimiși să-i împrăștie n-au făcut altceva decât să-i întărâte și mai mult. Ceaușescu, informat de evenimente, cere ca într-o oră situația să fie rezolvată. Oamenii se încolonează, pornesc spre Complexul Studențesc, trec peste podul Michelangelo și ajung în fața clădirii Comitetului Județan al PCR. Pentru că autoritățile refuză dialogul, demonstranții atacă sediul spărgând geamurile. Protestatarii sunt respinși prin intervenția trupelor antiteroriste. Patrule de militari împânzesc orașul. Demonstranții se regrupează în zona Maria și se deplasează spre Catedrală. Pentru că rămăseseră prea puțini, la îndemnul lui Sorin Oprea hotărăsc să meargă spre Complexul Studențesc. Studenții erau în vacanță. Între timp, alte grupuri dinspre Calea Buziașului și Girocului se alătură celorlalți, ajungând la 10.000 de oameni. Reveniți în zona Catedralei, au cântat Deșteaptă-te, române!, Hora Unirii și au scandat Jos comunismul! Dorind să atragă și locuitorii din alte zone, demonstranții se deplasează spre Căile Lipovei și Aradului. Forțele de ordine intervin cu brutalitate spre ora 3 și dispersează protestatarii. Au loc peste 200 de arestări.
Duminică, 17 decembrie, cei care intrau sau ieșeau din fabrici – se lucra și duminica – vedeau străzi întregi cu vitrinele magazinelor sparte, cu cărțile tovarășului fumegând în librării, cu cioburi peste tot. Din loc în loc, zona centrală era supravegheată de cordoane formate din militari și milițieni. Defilarea militară de la prânz, cu fanfara în frunte, ordonată de Ceaușescu pentru a impresiona populația, a fost un bun prilej pentru locuitorii orașului să iasă din nou pe stradă. Scandând Armata e cu noi! și Fără violență!, mulțimea se adună în fața Județenei de partid, dar în loc de dialog, primește gaze lacrimogene și apa din mașinile pompierilor. Mai deciși ca oricând, la îndemnul unor lideri ad-hoc, oamenii au dat foc la două mașini, au forțat intrarea în sediul partidului, au spart geamuri și au aruncat în stradă însemnele comuniste. Acțiunile se înmulțesc în zona centrală, dar și în marile cartiere. Ceaușescu cere să se tragă în demonstranți, armata intră în stare de luptă, trimite la Timișoara cohorte de generali și instituie stare de necesitate în orașul de pe Bega. Agențiile de presă străine încep relatările fanteziste despre evenimente.
În jurul orei 17 se trage cu muniție de război și mor primii timișoreni. Au urmate ore cumplite, în care au fost omorâți cel puțin 62 de oameni. Între ei, o fetiță de 2 ani și patru elevi cu vârste între 10 și 17 ani. Vreo 200 au fost răniți, alții au fost arestați, peste 800 de oameni fiind maltratați de securiști și milițieni în incinta Inspectoratului Județean de Miliție.
În zorii zilei de 18 decembrie, la Timișoara a plouat cu tunete și fulgere ca în miezul verii! Autoritățile au declanșat „Operațiunea Trandafirul”: încercând să șteargă urmele crimelor din ziua precedentă, au furat cel puțin 44 de cadavre împușcate din morga Spitalului Județean, le-au transportat la București și le-au ars în crematoriu, aruncând cenușa într-o gură de canal din Popești-Leordeni.
Alți 5 morți s-au înregistrat pe 18 decembrie și încă 2 a doua zi.
În 19 decembrie, muncitorii din marile întreprinderi intră în grevă. Revendicările economice erau dublate de cele politice.
În 20 decembrie, zeci de mii de muncitori ies în stradă. Generalul Ştefan Gușă a ordonat armatei să se retragă în cazărmi. Centrul orașului era inundat de lume. Un grup de revoluționari, printre care Claudiu Iordache, Lorin Fortuna, Ioan Chiș, Maria Trăistaru, a intrat în clădirea Operei și s-a organizat în Frontul Democratic Român, redactând un apel către locuitorii orașelor de a urma exemplul Timișoarei. Zona Pieței Operei devine simbolul luptei timișorenilor. De 5 zile, Timișoara era singură contra sistemului.
Prim-ministrul Constantin Dăscălescu sosește la Timișoara și este nevoit să discute cu reprezentanții revoluționarilor: Ioan Marcu, Ioan Savu, Sorin Oprea, Petre Petrișor ș.a. Aceștia solicitau: eliberarea arestaților, returnarea morților către familiile aparținătoare, demisia lui Ceaușescu și a guvernului, alegeri libere. Aceleași cereri au fost susținute, câteva ore mai târziu, de cei veniți de la Operă. Se acceptă doar eliberarea arestaților.
În aceeași zi, Lugojul se alătură Timișoarei, 2 demonstranți fiind omorâți.
La orele 19, la Radio și Televiziune Ceaușescu citește discursul în care apreciază evenimentele grave din Timișoara ca fiind acțiuni cu caracter terorist organizate de câteva grupuri de elemente huliganice! În județul Timiș se declară starea de necesitate. Muncitorii din Oltenia sunt trimiși cu trenurile spre a restabili ordinea în Banat. Dar nimic nu mai putea împiedica libertatea câștigată de Timișoara. Revolta se transforma în revoluție.
În noaptea de 20/21 decembrie se scrie primul document programatic al revoluției române: Proclamația Frontului Democratic Român. Între revendicări: demisia lui Ceaușescu, alegeri libere, libertatea de expresie, deschiderea granițelor, reforma învățământului în spirit democratic, eliberarea deținuților și disidenților politici. La orele 9 a fost citită în fața celor 100.000 de oameni aflați în Piața Operei. Exemplul Timișoarei a risipit letargia românilor din Capitală și din alte orașe.
Prețul plătit de Timișoara a fost imens. Au murit 122 de oameni, dintre care 88 între 17 și 22 decembrie. Aproape 400 de răniți și peste 800 de arestați sunt martorii vii care pot spune, fiecare, varianta lor despre revoltă și revoluție. Cât despre faptul că, după căderea Ceaușeștilor, puterea a fost preluată de către apropiații regimului comunist, printr-o revoluție de palat, este o altă discuție. Revoluția curată de la Timișoara, începută prin revolta civico-politică din 16 decembrie, a fost ignorată sistematic de noile autorități de la București. Nici la 25 de ani distanță atitudinea nu s-a schimbat. Veți pricepe de ce doar înțelegând spiritul Timișoarei.
Prof. Petre BARANGĂ, Şcoala Gimnazială Nr. 25, Timișoara, Prof. Rodica BARANGĂ, Şcoala Gimnazială Nr. 27, Timișoara