Sfântul Împărat Constantin cel Mare reprezintă arhetipul împăratului bizantin

2 pag 9Motto: „Constantin astăzi, cu maica sa Elena, au arătat lemnul cel preacinstit (Crucea – n.n.), care este rușinea iudeilor și arma credincioșilor asupra celui potrivnic; că pentru noi s-a arătat semn mare și în războaie înfricoșător” (condac).
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut și sub numele de Constantin I, Constantin, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost Împărat roman – proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 – care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337. Despre Sfântul Împărat Constantin cel Mare, Eusebiu de Cezareea spunea că era „un om cu frică de Dumnezeu”. El a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de la Milano, din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creștine pe întreg cuprinsul imperiului pentru prima oară în istorie, precum și pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325. Ambele acțiuni sunt considerate factori majori care au contribuit la răspândirea religiei creștine.
Reputația sa de primul împărat creștin a fost recunoscută de către istorici începând cu Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea până în timpurile noastre, deși în mediile neortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de suportul pe care l-a arătat în continuare zeităților păgâne, precum și faptul că s-a botezat abia spre sfârșitul vieții.
Istoricii bisericești Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu afirmă că în ajunul bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului), din 28 octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce lumi­noasă, deasupra soarelui, cu inscripția „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei învinge). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creștină s-a numit labarum. Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20.000 de soldați împotriva celei a lui Maxențiu, de 150.000 de soldați, Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumne­zeu. Dovada acestei credințe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripția de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărturisește că a câștigat lupta „instinctu divinitatis” (prin inspirație divină). Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creștinilor, el fiind mai înainte, ca și tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit – cult cu origini orientale).
În ianuarie 313, împăratul Constantin cel Mare dă Edictul de la Milan (numit atunci Mediolanum), prin care creștinismul devine „religio licita”, adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă și morală a creștinismului, l-a recomandat tuturor. Nu l-a declarat religie de stat – cum greșit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare, în anul 380. Prin Edictul de la Milan din anul 313, Constantin devine protector al creștinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creștine, scu­tește pe preoți de obligația funcțiilor municipale și le acordă subvenții. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creștin (răstig­nirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roșu). Îmbu­­nătățește tratamentul în închisori, ușurează eliberarea sclavilor, acordând episcopilor și preoților dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani și văduve. Modifică legislația privind căsătoria, îngreunează divorțul, pedepsește adulterul. Atribuie Bisericii creștine casele imperiale de judecată (basilikos oikia), care vor purta în continuare numele de basilici, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică.
În 321, Împăratul Constantin cel Mare a generalizat duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, când soldații asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată monedă cu monogramul creștin. Împăratul Constantin cel Mare a trimis o solie ofi­cială, cu o misiune sfântă, în frunte cu sfânta Elena, mama sa, la Ieru­salim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Cu osteneală și rugăciune fierbinte, Sf. Elena a reușit să afle Sf. Cruce, înălțată solemn în văzul poporului creștin de Episcopul cetății Ieru­salimului, Macarie I, la 14 septembrie 326.
Împăratul Constantin cel Mare a hotărât să zidească o nouă capitală, Constantinopolis sau orașul lui Constantin, inaugurată la 11 mai 330. Din fostul Bizanț, Constantin face o capitală de imperiu creștin, cu biserici minunate – ca aceea a Sf. Apostoli –, oraș strategic, de un pitoresc deosebit. L-a numit „Roma cea nouă”, umbrind Roma antică. Mai mult, episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste, egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic din anul 381 și prin canonul 28 al Sinodului de la Calcedon din 451.
Din dorința de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui. Sub influența sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinței sau Crezul). Același Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paștilor – prima duminică după lună plină după echinocțiul de primăvară – și a dat 20 de canoane bise­ricești. Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învățat despre modestia și credința minunată a sfân­tului Spiridon, despre puterea rugăciunii și adâncimea evlaviei sfântului Alexandru și despre bărbăția evanghelică a sfântului Nicolae, ierarhul din Mira Lichiei.
Chiar dacă nu a putut sesiza personal fondul con­tro­versei teologice care a condus la organizarea pri­mului sinod ecumenic (Niceea, 325), el a fost deose­bit de afectat de noua disensiune apărută în sânul Bise­ricii, care va purta numele promotorului său, arianis­mul. Arie, monoteist convins, el nu era în sensul Ve­chiului Testament, ci în spiritul monoteismului filo­zofic, predominant în lumea elenistică. Era vorba despre recunoașterea Unului, acea unitate abstractă de la baza oricărei existențe, principiu și instanță, unifi­cator al multiplului. Pentru Arie, Dumnezeu este Unul și nu poate exista în El multiplicitate: dacă El are un Fiu, Acesta este distinct de El, nu este Dumnezeu. Chiar dacă Fiul S-a întrupat pentru mântuirea oame­nilor, El nu este Dumnezeu în sensul unic și absolut, așa cum putem vorbi despre Tatăl. Arianismul era o raționalizare a creștinismului, care convenea spiritului epocii printr-un monoteism strict.
Arie a fost combătut chiar de propriul episcop, Alexandru al Alexandriei, numai că în acele vremuri exista o clasă de „intelectuali” care aspirau la expli­carea „rațională” a credinței, deranjați de natura prea puțin filozofică a învățăturii Bisericii. Orientul creștin a avut mult de suferit de pe urma acestor neînțelegeri, iar împăratul Constantin se va hotărî în cele din urmă să intervină personal pentru păstrarea ordinii și liniștii în Imperiu. Ne putem imagina ce reprezenta acum pentru Biserică, după trei secole de persecuții, convertirea împăratului. Împăratul și Imperiul deveneau deodată instrumentele providențiale ale Împărăției lui Hristos. De aceea convoacă primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde după lungi dezbateri învățătura lui Arie a fost condamnată și s-a adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă cu Tatăl și deci din veci cu El. La sinod au fost alcătuite și primele 7 articole ale Simbolului de credință (Crezul), care sunt de atunci și până astăzi rostite în Biserică.
După Sinod, în anul 327, Constantin încearcă să readucă în Biserică pe Arie și pe discipolii săi, Eusebiu de Nicomidia și Teognis de Niceea, dar se opune episcopul Alexandru al Alexandriei și apoi succesorul său, Atanasie. Acesta din urmă va fi chiar exilat la Augusta Treverorum. Importanța Sinodului de la Niceea este legată în primul rând de victoria Adevărului. Față de celelalte sinoade, de la cel de la Niceea nu ne-a parvenit niciun act sau protocol. Știm numai că arianismul a fost condamnat, iar în formula Crezului a fost introdusă precizarea asupra relației dintre Tatăl și Fiul, în care Fiul este consubstanțial cu Tatăl (homousios), deci egal cu El în dumnezeire. Chiar dacă sinodul s-a încheiat cu un succes, Constantin a comis o greșeală, aceea a exilării lui Arie și a partizanilor acestuia, confundând astfel judecata Bisericii cu cea a Cezarului. Acum vor interveni câțiva episcopi, prieteni ai lui Arie, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia. Ei au acceptat hotărârile de la Niceea pentru că majoritatea participanților erau împotriva lui Arie, dar așteptau cu nerăbdare ziua revanșei. În aceste condiții, cea mai eficientă metodă era intriga.
De la lupta împotriva ereziilor au luat naștere primele încercări ortodoxe de a „descrie” taina Sfintei Treimi și de a o exprima într-un limbaj accesibil oamenilor. Insuficiența limbajului antrena o deviere a gândirii și implicit a credinței, denaturând adevărurile fundamentale ale revelației neo-testamentare. În acest sens, criza ariană punea capăt aces­tor confuzii: ea da Bisericii posibilitatea exprimării credinței sale în Sfân­ta Treime. Arie se înșela pentru că el adopta o apropiere exclusiv filozofică pentru rezolvarea problemei teologice a Treimii. În cele două adevăruri esențiale din viața creștină: unitatea lui Dumnezeu și mântuirea lumii prin Fiul, el vedea două principii abstracte.
Sfântul Împărat Constantin cel Mare reprezintă arhetipul împăratului bizantin prin excelență. Este adevărat, odată cu libertatea acordată Bisericii de Sfântul Constantin cel Mare, prin Edictul de la Milan (313), cultul iese din clandestinitatea impusă de persecuțiile creștine, necesitând chiar o unifor­mizare și sistematizare pe care Sfântul Împărat Constantin o realizează prin publicarea cărților de cult. Părin­tele Nicolae Necula, făcând un pas înainte, afirmă chiar că „formele cultului, puține și modeste în ritual și în fast, se îmbogățesc cu altele noi, care aveau scopul de a-i spori frumusețea și fastul și de a exprima, în același timp, noile sentimente de bucurie și de jubilare definitivă a religiei creștine” (Pr. prof. dr. NICOLAE NECULA, „Dezvoltarea vieții liturgice în timpul Sfinților Împărați Constantin și Elena”, în Sfinții Împărați Constantin și Elena. Promotori ai libertății religioase și susținători ai Bisericii, Editura Cuvântul Vieții, 2013, pp. 174). Această reformă a împăratului Constantin cel Mare, după cum povestește Eusebiu de Cezareea, se răsfrânge inclusiv asupra slujbelor de seară săvârșite sâmbăta, Vecernia în special, din necesitatea de a acorda un mai mare respect Duminicii, Ziua soarelui și a luminii: „Ordonă ca sâmbăta și duminica să fie sărbătorite în onoarea tainelor pe care Dumnezeu a binevoit a le săvârși în aceste zile. Constantin învață pe toți soldații săi a observa cu respect ziua Duminicii, care se numește Ziua soarelui și a luminii. El dădu ziua întreagă celor ce îmbrățișaseră credința, pentru a se ocupa, fără întrerupere, de rugăciuni la Locurile Sfinte unde credin­cioșii se adună…” (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, tipografia Cărților Bisericești, București, 1896, pp. 436-437). De altfel, semnificația Vecerniei se suprapune și cu tendința de asemănare perfect valabilă a acestor Sfinți Împărați creștini cu persoana Mântuitorului nostru Hristos, după cum afirmă același istoric : „În ajunul zilei ce preceda sărbătoarea, el ordona a aprinde în toată cetatea o atât de mare cantitate de făclii și candele, încât noaptea, în care credincioșii făceau priveghere pentru a se ruga, era mai luminoasă decât însăși ziua. Cum începeau a se ivi zorile, el făcea milostenie la supușii săi, pentru a imita larghețea cu care Domnul răspândește lumina Sa” (Ibidem, pp. 437-438).
Pe de altă parte însă, generalizarea Vecerniei, într-o perioadă ia amploare convertirea la creștinism a mulțimilor de păgâni din timpul acestui împărat bizantin. Începând cu Sfântul împărat Constantin cel Mare, care – căutându-i-se o legitimare sacerdotală a sa – a fost numit „noul David” (întâia Sedelnă, Utrenie), „în Bizanț, Vechiul Testament are valoare constituțională”. Părintele profesor Emanoil Băbuș afirma în acest sens: „Bizantinii fac adesea apel la exemple din Vechiul Testament pentru a găsi situații asemănătoare cu cele din viața publică a imperiului lor. Astfel, în repertoriul tematic al discursului găsim adesea referiri la legitimitatea „noului David”, la echitatea „noului Solomon” sau eventual stigmatizarea ca „noul Ahab” și condamnarea persecuțiilor „noului Amalec”. Cu alte cuvinte, sunt invocate tipologii deja constituite, care corespund în cazul de față unor realități prezente. Un nou împărat capătă autenticitate prin înscrierea sa într-un registru veterotestamentar. Deci Vechiul Testament are valoare constituțională, iar Noul Testament capătă normativitate în domeniul moral” (în „Legitimitate imperială și teo­lo­gie politică în vremea lui Constantin cel Mare”, în Cruce și misiune. Sfinții împărați Constantin și Elena, promotori ai libertății religioase și apărători ai Bisericii, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 231). Așa se explică faptul că în perioada de domnie a Sfinților Împărați Constantin și Elena, denumit „secolul de aur al Bisericii creșt­i­ne”, iau un mare avânt pelerinajele la Locurile Sfinte din Palestina, unde înălțase Biserica Învierii Mântuitorului.
 
Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU,
Biserica Sf. Pantelimon, București