Mica Unire reprezintă unul dintre simbolurile Istoriei Românilor ce nu poate fi demitizat, ca de altfel nici personalitatea înfăptuitorului actului de la 1859, care s-a identificat cu interesele societăţii româneşti la vremea respectivă. Unirea Principatelor, recunoaşterea şi desăvârşirea ei s-au datorat, în mare măsură, calităţilor lui Al. I. Cuza, calităţi apreciate de diplomaţia europeană, după cum o dovedesc documentele de arhivă.
Mărturiile documentare ale vremii, păstrate în arhivele străine, asupra cărora demitizatorii nu au avut răgaz să se aplece, demonstrează că Unirea din 1859 a fost posibilă întrucât au dorit-o românii, care au ştiut pe cine să aleagă, iar alesul lor a reuşit să afirme voinţa lor punând puterile europene în faţa faptului împlinit.
Pentru a demonstra realităţile obiective româneşti, calităţile şi meritele incontestabile ale domnitorului Unirii este suficient să apelăm la aprecierile unor diplomaţi însemnaţi ai perioadei, precum consulul englez la Iaşi şi ministrul de Externe al Franţei, ambii surprinşi de dubla alegere şi impresionaţi de personalitatea lui Al. I. Cuza.
Astfel, diplomatul englez A. Churchill declara, la scurtă vreme după alegerea noului domn şi în urma unei discuţii purtate cu el, că „a fost mulţumit să vadă la noul principe calităţi care l-au situat deasupra oricărui alt candidat de pe liste. Reputaţia sa este a unui om cinstit şi sincer, cu o judecată bună şi cu fermitate de caracter“.
La rândul său, ministrul de Externe al Franţei, Al. Walewski, a căutat, în primul rând, să găsească o explicaţie pentru „unanimitatea sufragiilor, atât în unul, cât şi în celălalt Principat, asupra unui om apreciat cu bună dreptate în ţara sa, dar al cărui nume «era» aproape ignorat până acum“. Edificându-se, diplomatul francez concluziona că dubla alegere s-a datorat „sentimentului profund şi unanim care prevalează în cadrul populaţiei în favoarea Unirii“. Mai mult decât atât, ministrul de Externe îşi exprima convingerea că, în cazul nerecunoaşterii alegerii lui Cuza, „Adunările sau ar refuza să reînnoiască votarea, sau şi-ar da din nou sufragiile domnului Cuza“.
Realităţile petrecute în România, recunoscute şi apreciate la justa lor valoare, au oferit diplomaţiei europene posibilitatea să remarce şi efectele lor la nivelul continentului. Semnificativ din acest punct de vedere este raportul secretarului Legaţiei Belgiei la Constantinopol, care concluziona că Poarta Otomană nu putea „admite această schimbare flagrantă şi îndrăzneaţă a unei Convenţii internaţionale, comisă în faţa Europei de o Adunare Populară, în ciuda tuturor drepturilor suzeranităţii“. Nu numai Poarta Otomană era nemulţumită de asemenea „îndrăzneală“, dar şi alte puteri care aflaseră de interesul lui Al. I. Cuza faţă de confraţii din Transilvania. Legat de acest aspect trebuie stăruit asupra dorinţei domnitorului de a realiza Unirea tuturor românilor. Putem demonstra realismul acestui ţel selectând din aceleaşi surse de arhivă Ordinul locţiitorului regal al Ungariei, emis la 29 iulie/10 august 1863. Prin respectivul document, înaltul demnitar îi ordona comitetului suprem al Comitatului Timiş să interzică pătrunderea „proclamaţiei principelui Cuza către românii din Maramureş, al cărui scop este de a chema românii să participe, în cazul în care în România ar izbucni mişcări în interesul întemeierii unui mare Imperiu românesc“.
Dincolo de aceste aprecieri şi recunoaşteri cu privire la calităţile şi meritele domnului unificator, documentele de arhivă scot în evidenţă o altă trăsătură a sa: realismul. Un convingător argument îl constituie Apelul adresat Puterilor garante după dubla alegere în care afirma că „prin hotărârea ambelor Adunări Naţionale, surori prin atâtea titluri şi mai ales prin simţirea patriotismului, izvorăşte o semnificare îndestul de vederată pentru toţi, adică Unirea completă a Principatelor pe care naţia românească a vroit a întemeia“.
Convingător este şi raportul ambasadorului francez la Constantinopol, L. Moustier, care are ca principal subiect de analiză un Memoriu adresat Porţii Otomane de către Al. I. Cuza cu referire la „un proiect de reconstituire politică a Principatelor Unite“. Concluzionând, respectivul ambasador aprecia că memoriul era „voluminos, dar interesant, conţine la început un istoric al raporturilor principelui cu Camerele şi cu ţara de la începutul domniei sale şi, în mod deosebit, în timpul ultimei crize. El scoate, apoi, în evidenţă lipsurile principale ale Constituţiei valahe şi prezintă diversele modificări şi măsuri care i s-ar părea potrivite pentru remedierea favorabilă a neajunsurilor sistemului actual“.
Demonstrând aceleaşi calităţi, domnul Unirii a stăruit asupra reformelor pe care nu numai că le-a iniţiat, dar le-a şi urmărit cu perseverenţă pentru a nu rămâne simple proiecte. Atunci când situaţia a impus, a intervenit direct, cum s-a întâmplat la începutul lunii noiembrie 1862, când a convocat în Sesiune extraordinară Adunarea Legislativă. În Mesajul adresat cu acel prilej a demonstrat că bugetele votate în anul 1860 nu mai corespundeau, solicitând adoptarea unor noi bugete, întrucât menţinerea celor vechi „pe un timp mai îndelungat ar fi prelungit o situaţie cu totul anormală şi în contra intereselor Statului“. Constatând că situaţia se prelungea, printr-o scrisoare din 2 martie 1863 adresată Adunării, Cuza atrăgea atenţia asupra faptului că au trecut „patru luni de când v-am convocat pentru a vota întâiul buget al Ţărilor-Unite şi a pune capăt stării anormale a finanţelor noastre“. Cu părere de rău, concluziona că Adunarea Legislativă „a ieşit după tărâmul practic al lucrărilor, activitatea şi silinţa domniilor voastre s-au pierdut în discuţii politice, în lupte de partide sau de persoane“, pierzându-se un timp preţios „fără nici un rezultat folositor“.
Intervenţia energică a domnitorului anunţa aplicarea unor măsuri decisive ce au culminat cu lovitura de stat din 2 mai 1864, ceea ce a făcut posibilă adoptarea istoricelor reforme ce au marcat evoluţia României pe calea modernismului.
Pe fondul efectelor benefice ale politicii reformatoare, analizând rezultatele concrete obţinute, Al. I. Cuza şi-a exprimat satisfacţia şi „mândria de Domn şi de român văzând adunate împrejurul Tronului două Adunări Legislative, care în fine împlinesc marea dorinţă şi trebuinţă a Ţării“. După propria-i apreciere, dacă ar fi întârziat aplicarea reformelor „însuşi naţiunea, însuşi societatea era[u] în pericol“. Tocmai de aceea a trebuit să ia „o energică hotărâre“, iar „prin dizolvarea Adunării şi proclamaţiunea din 2 mai a apelat la însuşi poporul Român, ca la firescul judecător“. În concepţia lui Al. I. Cuza, prin votul dat de Naţiune au fost legiferate noile instituţiuni care reaşezau „echilibrul între Puterile Statului, care dădeau Tronului autoritatea trebuitoare, instituţiuni bazate pe istoria, pe moravurile, pe trebuinţele noastre naţionale şi sociale“.
Pentru tot ceea ce realizase într-o perioadă de timp foarte scurtă, Al. I. Cuza declara: „Mă simt fericit, vă mărturisesc că am putut înzestra România cu nişte instituţiuni atât de mari, atât de liberale, atât de râvnite de multe naţiuni“.
Aprecierea cea mai de preţ pentru tot ceea ce a realizat avea să vină chiar din partea Adunării Legislative, care în Mesajul adresat domnului recunoştea „în faţa Naţiunii titlul ce prin lucrările Măriei-Tale ai dobândit, titlu ce astăzi îl proclamăm, ce naţia îl întăreşte, ce istoria îl va păstra, titlul de întemeietorul şi reformatorul statului Român“.
În temeiul unor asemenea realităţi susţinute de mărturiile documentare a căror autenticitate nu poate fi contestată, rămâne ca astăzi să ne plecăm cu pioşenie în faţa istoriei şi în locul demitizării să învăţăm a-i preţui valorile de care acum avem nevoie mai mult ca oricând.
Corneliu-Mihail LUNGU