Întotdeauna, o nouă zi de 15 ianuarie îl readuce în atenţia noastră pe Mihai Eminescu, cel mai mare poet al românilor, geniul tutelar al fiinţei noastre naţionale. Vorbind despre demonismul eminescian, în Antichitate termenul de „daimon”, în limba greacă, însemna divinitate, geniu, care avea o influenţă bună sau rea asupra destinului unui om, unui oraş, unui stat etc. Înţelesul lui se schimbă odată cu mitologia biblică, devenind expresia decăderii îngerului care voia să fie asemenea lui Dumnezeu, a lui Lucifer, aruncat din înaltul cerului şi devenit diavol.
Romantismul protestatar preia, alături de alte mituri, cum este cel antic al lui Prometeu, simbolul îngerului faţă de autoritatea divină, făurind în el un erou supranatural, care suferă, neînţeles, într-o lume ostilă.
Demonul este o reprezentare a eroului romantic care se revoltă în faţa ordinii prestabilite. El este, de fapt, o întruchipare a răzvrătirii, dar mai ales a cunoaşterii luciferice, a acelei cunoaşteri pe care divinitatea nu vrea să o permită.
Concluzia înţelegerii adevărurilor ultime îl duce pe demon la blazare, la reflexitate, la tristeţe, traducând astfel oboseala şi neputinţa intelectualităţii după înfrângerea Revoluţiei de la 1848.
Demonismul romantic a fost întâi conturat în poezia lui Byron şi s-a răspândit ulterior în toate literaturile. La Mihai Eminescu, motivul demonic are, atât în poezie, cât şi în proză, accepţia eroului protestatar.
Sinteză între titanism şi demonism, demonul eminescian se prezintă şi sub forma eroului obiectivat, şi sub cea a eroului liric. El este profetul din „Junii corupţi”, care cheamă tineretul la luptă naţională convins fiind că predică în pustiu.
Grupul byronian realizat de demon şi iubita lui angelică poate fi întâlnit în „Sărmanul Dionis”, cu „Înger şi demon”, „Geniu pustiu”, „Strigoii”. Mai aproape de titanism apare demonul din nuvela „Sărmanul Dionis”, unde, într-un decor titanic, eroul dă curs liber impulsurilor sale demiurgice, schimbând compoziţia cosmosului.
Caracterul demonic intervine însă ca esenţă a eroului care vrea să înţeleagă cauza primă a lumii şi intră în luptă cu Dumnezeu. În „Înger şi demon” şi apoi în „Împărat şi proletar”, rebelii capătă fizionomie umană. „Înger şi demon” este compus în perioada ieşeană, când poetul Eminescu crede în puterea dragostei de a vindeca şi a împăca contrariile. Cu toate că ni-l prezintă ca pe un om, demonul rămâne un principiu, cel al răzvrătirii. Dar simbolul răzvrătirii capătă trăsături destul de bine precizate, legate de epocă şi de manifestările sociale ale acesteia. Demonul este revoluţionarul care cheamă masele la luptă împotriva societăţii oprimatoare, concluzia din această poezie nefiind însă cea a desperării luptătorului social, ci dimpotrivă, a încrederii în singura comuniune care i-a mai rămas – iubirea. Dacă în „Înger şi demon” se prezintă un aspect al demonului ca luptător social, în „Junii corupţi” şi în „Geniu pustiu” intervine patriotul combatant.
Romanul „Geniu pustiu”, reprezentând o împletire a idealurilor sociale şi naţionale, se încheie ca o combinare a destinului participan­tului la Revoluţia de la 1848 în Ardeal, al partizanului lui Avram Iancu, cu cel al revoluţionarului de profesie care moare în închisoare, pe pământ străin, luptând pentru libertate, ca Byron. În acest roman, Eminescu ne prezintă un portret fizic al eroului, subliniind că frumuseţea lui Toma este demonică. La un mult mai înalt grad de conştiinţă socială este şi poemul „Împărat şi proletar”.
Din ce în ce mai mult în perioada de maturizare a poetului Mihai Eminescu, demonismul se transformă în revolta geniului, a artistului superior în faţa unei societăţi opace, culminând, în „Luceafărul”, cu atitudinea de indiferenţă, preconizată de Schopenhauer.
Tudor Vianu consemna şi alte înţelesuri ale termenului de demon în poezia eminesciană. Demonul este adesea o femeie care a provocat un timp iluzia bărbatului („Venere şi Madonă”). O altă concepţie este aceea de duh înaripat provenită din vechi credinţe folclorice („Melancolie”).
De foarte multe ori, Eminescu întrebuinţa termenul de demon pentru a desemna aspiraţia nesăţioasă spre iubire. Dar odată cu dezamăgirea sufletească din perioada de creaţie bucureşteană, femeia nu mai este privită ca putând întruchipa un astfel de ideal, desperarea ia locul dorinţei neîmplinite. Nu-i mai rămâne demonului decât poziţia schopenhaueriană, cu toate că, spre deosebire de filozoful german, aceasta nu-i acordă demo­nului eminescian nici pace, nici seninătate. Durerea de a fi ajuns la concluzia „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece” străbate întreg poemul „Luceafărul”, capodoperă şi sinteză a artei eminesciene.  Admirându-l la fiecare început de an, în miez de Gerar, pe Eminescu, „poetul nepereche”, încă viu în cugetele noastre, ne cinstim neamul şi ţara.
Prof. Marinela ARMEANCA,
Şcoala Gimnazială Scurtu Mare, Jud. Teleorman