În 2016 se împlinesc 150 de ani de când apărea termenul şi se forja conceptul de ecologie: în lucrarea Generalle Morphologie der Organismen (Berlin, 1866), biologul german Ernst Haeckel (1834-1919) îl menţiona ca atare, într-o notă, şi formula prima sa definiţie, valabilă în linii generale şi astăzi. Prin urmare, lansată ca idee, dincolo de controversele existente încă asupra paternităţii sale, Ecologia avea să cunoască o evoluţie rapidă, astfel încât la numai un secol de la momentul inaugural să devină ştiinţa preponderentă, chiar dacă cu semnificaţii şi implicaţii încă nu pe deplin exprimate şi manifestate deopotrivă în câmpul cunoaşterii şi pe terenul practicii.
Născută ca ramură a biologiei, nimeni nu-i prevestea la începuturi şi un extraordinar viitor social, până într-atât încât să marcheze o perioadă majoră în istoria umanităţii, era ecologică, şi să genereze o etapă superioară în devenirea condiţiei umane, prin trecerea de la statutul de homo faber la cel de homo ecologicus!
Gândirea ecologizată şi societatea „environmen­­talizată” fac parte dintr-o nouă paradigmă a devenirii viului pe planeta-patrie Terra, sub forma unei „coevoluţii” între om, specia umană şi biosferă, din care primele două fac parte integrată.
De la ecologia ştiinţifică la ştiinţa complexităţii. Ecologia ştiinţifică fondată de Haeckel în 1866 cunoaşte, în dezvoltarea sa, propria-i istorie, cea a ajungerii la stadiul de ştiinţă a complexităţii, una preponderentă a epocii noastre. Concepută iniţial ca având drept obiect de studiu „interacţiunile dintre organismele vii şi mediul lor”, ea a trebuit mai întâi să constate şi să explice bogăţia concep­tului de mediu (cu componentele sale precum biotopul, biocenoza, nişa ecologică), a cunoscut un considerabil progres prin naşterea noţiunii de ecosistem (Tansley, 1935) şi, în urma unei evoluţii rapide, a înregistrat în anii 1960 noi reuşite ştiinţifice cu privire la Pământ şi Univers, ajungând, un deceniu mai târziu, să fie considerată o ştiinţă a biosferei, adică a întregului sistem ecologic, care face din pământ unica planetă locuibilă cunoscută din sistemul solar.
Ea nu va înceta să descopere alte numeroase mecanisme ale funcţionării naturii, ca şi ale planetei Terra sau din galaxia solară, ori a Cosmosului în ansamblul său, care vor oferi noi piste de afirmare a creativităţii umane, dar nu este suficient un atare demers. El trebuie să fie complinit, în mod necesar, cu dimensiunea responsabilităţii şi dezvoltarea eticii ecologice, una a supravieţuirii, solidarităţii şi continuităţii.
„Ecologizând” gândirea contemporană, delimitându-se în „ecosferă” şi ţinând să dezvolte dimensiuni proprii în cadrul şi între ştiinţele tradiţionale, ea a devenit ştiinţa complexităţii, inter- şi transdisciplina­rităţii.
Principiul fundamental al gândirii ecologizate, integrative, porneşte de la constatarea, dovedită ştiinţific, că după cum noi ne aflăm, suntem într-o lume fizică, în manifestarea sa psiho-chimică, aceasta este în mod constitutiv în noi.
Aşadar, nu numai că nu putem disjunge o fiinţă autonomă (Autos) de habitatul său cosmofizic şi biologic (Oikos), dar trebuie să ne şi gândim că Oikos este în cadrul Autos, fără ca acesta din urmă să înceteze a fi autonom, iar în ceea ce îl priveşte pe om, acesta este relativ străin de lumea care este totuşi a lui. „De fapt, suntem în mod integral copii ai Cosmosului. Dar, prin evoluţie, prin dezvoltarea particulară a creierului nostru, prin limbaj, cultură, societate, i-am devenit străini, ne-am distanţat de el, îi suntem marginalizaţi” (E. Morin, La pensée écologisée, 1989).
Fundamente intelectuale. Sunt dificil de identificat şi exprimat cu claritate fundamentele intelectuale ale unei ştiinţe care se interesează de toate faţetele activităţii umane în raport cu mediul său de existenţă.
Este vorba, în orice caz, de o mişcare de idei care apare şi devine perceptibilă şi vizibilă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi care se particularizează prin preocuparea de a stabili şi exprima locul omului în natură. La momentul manifestării sale şi pentru o bună perioadă de timp ea va rămâne ca minoră şi marginală în raport cu problema socială. În anii 1970 ecartul se diminuează sensibil, odată cu apariţia „gândirii naturale” (S. Moscovici), astfel încât astăzi problemele sociale şi cele naturale sunt intim legate în gândirea ecologistă. În a doua jumătate a secolului XX, aceasta reuşeşte să se impună ca un curent de idei distinct de liberalism sau socialism, considerat de unii chiar cu importante semnificaţii pentru secolul XXI. Este o gândire intrinsec reflexivă, care se hrăneşte fie din consideraţii obişnuite, empirice, fie din meditaţii ştiinţifice şi constă într-o interpretare inovată a locului umanităţii în sânul naturii, în termenii limitelor biosferei, finitudinii omului şi solidarităţii cu ansamblul lumii vii. Ecologia politică a dat naştere unei multitudini de curente – malthusieni, arcadieni, apocaliptici, instituţionalişti –, dar vom regăsi întotdeauna aceste două puncte structurate: critica antropocentrismului şi, respectiv, cea a încrederii în tehnică, ceea ce face ca această gândire să nu poată fi redusă la nivelul uneia sau alteia. Ca o concluzie generală, a reflecta asupra societăţii înseamnă astăzi a reflecta asupra interacţiunilor dintre societăţi şi mediul lor de existenţă.
Ecologia în arena politică. În deceniul şapte al secolului al XX-lea, în urma unor decantări relativ îndelungate, ecologia lui Haeckel ca ştiinţă a interacţiunilor devenea şi o preocupare sistematizată faţă de mediul de existenţă, factor determinant al calităţii vieţii şi civilizaţiei umane. Afirmaţia lui C. Castoriadis, la debutul erei ecologice, cum că „Ecologia este esenţialmente politică, ea nu este «ştiinţifică»”, ar contraria pe mulţi la prima vedere, dacă nu ar fi urmată imediat de explicaţiile necesare clarificării unei asemenea alegaţii tranşante. Se ştie că ştiinţa e incapabilă, în această calitate, să-şi fixeze propriile limite şi finalităţi; şi ecologia ca atare nu are astfel nimic de spus asupra caracterului de „bun” sau „rău” al unui proiect, ci doar de a evalua, eventual, consecinţele sale asupra mediului. Din momentul şi în măsura în care se fac aprecieri, se trece în zona politicului, cu implicaţiile aferente; aşadar, aceasta este diferenţa între ecologia constatativă (ştiinţifică) şi cea de atitudine participativă şi combativă (militantă, civică, politică).
O serie de evenimente cu o puternică rezonanţă public-emoţională, precum celebrele „maree negre”, accidentele nucleare, în frunte cu cele majore de la Cernobîl (1986) şi Fukushima (2011), ori fenomenele meteorologice extreme (uragane, secete, incendii ş.a.), generate de schimbările climatice survenite şi multiplicate pe fundalul încălzirii globale în ultimele decenii, au trezit din inerţie opinia publică şi au introdus definitiv ecologia între preocupările prioritare ale indivizilor şi comunităţilor. Născută în contextul „entuziasmului verde” aferent începutului anilor 1970, ecologia politică a ajuns la un punct important de dezvoltare ideatică, dar eficacitatea sa rămâne relativ redusă. Deşi tematica de mediu a pătruns major în dezbaterea publică şi în disputa politică, deficitul de acţiune rămâne negativ.
A demonstra că, mai ales în domeniul ecologiei, politica nu constă numai în discursuri publice-parlamentare, ci presupune, în completare, şi decizia şi/sau acţiuni concrete rămâne încă un deziderat.
Numai dreptul poate salva Natura. În cadrul unei societăţi în care tinde să devină ştiinţa preponderentă, ecologia nu a putut să mai rămână o simplă disciplină, care să genereze o anumită doctrină ori să impulsioneze o mişcare civico-politică. Ea a devenit şi un important izvor de drept, unul la fel de vechi precum lumea, întrucât este dreptul care guvernează relaţiile dintre fiinţe şi mediul lor de existenţă. Aşa cum remarca batonierul (decanul) Ordinului Avocaţilor din Paris, în urmă cu aproape două decenii, precum burghezul gentilom al lui Molière, care făcea proză fără să ştie, la fel şi juriştii au practicat, timp de secole, dreptul mediului fără a fi conştienţi de aceasta. Dar astăzi, ecologia impregnează dreptul, care se „ecologizează”, devine principalul mijloc de protejare a mediului, evoluează spre o nouă stare, superioară, de afirmare a sa ca fenomen, care nu se mai reduce la funcţia de instrument pentru atingerea anumitor scopuri, dobândind un evident caracter ontologic. Şi toate acestea într-un context mai larg, în care juridicul se afirmă ca singurul răspuns, în mare parte, adecvat şi suficient de capabil spre a realiza o soluţionare acceptabilă a problematicii de mediu. Într-un interviu publicat în revista Pouvoirs (2008), filosoful şi epistemologul francez Michel Serres, membru al Academiei Franceze, afirma tranşant: „Dreptul poate salva natura… Dreptul este, poate, o proastă soluţie pentru salvarea mediului, dar alta nu există…” Demonstraţia ajungerii la o asemenea concluzie şi la prefigurarea unei paradigme ecojuridice relevante este convingătoare. Ea porneşte de la constatarea că ştiinţele dure (fizica, chimia, biochimia, climatologia etc.) măsoară, observă şi exprimă proporţiile fenomenului, rezumându-se astfel la răspunsuri aferente întrebării cum? (se poluează, se degradează…). Soluţionarea crizei ecologice presupune însă mai mult, a răspunde, pe baza acestor constatări, la pentru (de) ce se? întâmplă aşa, adică a identifica adevăratele cauze, impulsuri, justificări social-umane şi a acţiona pentru gestionarea lor raţională, în sensul exigenţelor imperativului ecologic. Pentru aceasta, răspunsul adecvat şi eficient nu este nici cel de natură economică, nu priveşte piaţa şi organizarea sa, ci apare cel juridic, care impune reglementare şi prioritatea interesului general, până la cel uman de specie între specii şi, mai mult decât atât, al persistenţei vieţii pe planetă, ca formă de solidaritate maximă a viului.
Dincolo de incapacitatea altor discipline de a o face, relevată de autorul Contractului natural, şi având în vedere necesitatea asumării acestei responsabilităţi de către cineva, iar nimeni nu o poate face mai bine ca el, dreptul prezintă avantajul unic de a fi o normă, garantată printr-o sancţiune, reală şi efectivă. El este nomos, dar una diferită, într-un fel special, una devenită ius, adică o normă în căutarea echităţii, a justiţiei şi, prin transgresare în domeniul relaţiei cu mediul, a echilibrului ecologic, absolut necesar păstrării ordinii naturale. Astfel, dreptul şi numai dreptul poate stabili legătura necesară între societate şi ecologie şi servi ca instrument de organizare a acţiunii de protecţie şi conservare a mediului. Pentru aceasta el trebuie să devină, dintr-un simplu instrument de protecţie, un factor organizator şi structurant al unui principiu etic, de solidaritate planetară, economic, de gestiune globală şi regulator complex al ansamblului problemelor ecosferei.
Ecologia ca înţelepciune a viitorului. Când, în lucrarea sa fundamentală Les trois écologies, din 1989, F. Guttari se adresa celor angajaţi în crearea şi afirmarea unei ecologii politice (considerată drept noua şi salvatoarea ideologie a secolului XXI) invoca, în primul rând, necesitatea elaborării şi afirmării unei ecosofii, a unei înţelepciuni a raporturilor omului (ca individ şi specie) cu mediul său de existenţă şi a convieţuirii tuturor speciilor pe planetă. „O ecosofie, sublinia filosoful, adică o perspectivă care să includă dimensiunile etice şi care să articuleze între ele ansamblul ecologiilor: ştiinţifică, politică, a mediului, socială şi mentală.
Această ecosofie ar putea fi chemată să se substituie vechilor ideologii, care sectorizează, de o manieră abuzivă, socialul, privatul şi civilul şi care sunt incapabile să stabilească joncţiunile între politică, etică şi estetică.” Dispariţia prematură a autorului său (1922), la puţin timp de la lansarea conceptului, şi lipsa unor continuatori pe măsură au făcut ca dezbaterile să rămână modeste, iar în condiţiile afirmării mondializării neoliberale să cunoască chiar o anumită eclipsă.
Noile fenomene ecologice globale, marcate de acutizarea şi amplificarea manifestărilor şi efectelor lor, presupun un răspuns teoretico-reflexiv adecvat, diversificarea discursului ecologic, deschiderea sa spre noi nişe ale ecuaţiei interacţiunilor mediu-societate, asimilarea provocărilor sociale, culturale, politice, etnice ş.a. aferente, promovarea unei gândiri complexe şi transdisciplinare, a unei responsabilităţi a solidarităţii şi durabilităţii biosferei.
Trei se conturează ca perspective şi obiective de reflecţie şi acţiune. Prima priveşte construirea şi afirmarea unei noi solidarităţi la nivelul speciei umane, pe baza conştientizării depline a destinului şi filiaţiei comune, în ciuda diversităţii culturale şi a particularităţilor individuale extraordinare. Apoi, se prefigurează şi trebuie acceptată şi promovată o viziune a unei necesare „coevoluţii” la nivelul biosferei, ca expresie a unicităţii şi originalităţii vieţii pe planetă şi o ipoteză plauzibilă viabilă de continuare şi dezvoltare a sa.
În fine, în plan operaţional ar urma să se ajungă la amenajarea şi promovarea unei coabitări compatibile, durabile şi biunivoce, între megahabitatul uman şi ecosistemul planetar, în sensul unei integrări treptate la nivelul esenţelor.
Concepută ca o înţelegere a supravieţuirii, ecosofia ca renaşterea a ecologiei este chemată ca, regândindu-şi priorităţile, adaptându-şi arsenalul teoretic şi asumându-şi noi responsabilităţi, să devină suportul teoretic al transformărilor fundamentale pe care le implică trecerea necesară de la homo faber la homo ecologicus şi la o apropiere spre confuziune între istoria socială şi cea naturală.
Născut în cadrul interacţiunilor dintre specii şi mediul lor de supravieţuire, omul a continuat să evolueze în acest context, dar şi-a asumat ca particularitate a existenţei sale transformarea naturii, în sensul satisfacerii nevoilor sale, până la excese şi abuzuri care anunţă ruperea echilibrelor ecologice esenţiale. El şi numai el a reuşit să devină specia care a devenit şi se manifestă ca o veritabilă forţă geologică, planetară capabilă să modifice radical litosfera, atmosfera sau biosfera şi să inaugureze o nouă eră în istoria naturală a Terrei, antropocenul.
Ameninţând de pe o atare poziţie agresivă de supremaţie actuala formulă de viaţă pe Pământ, riscă să devină provocatorul autodistrugerii sale, prevestind prin problemele ecologice globale pe care le creează un nou val de extincţie majoră a viului.
Întoarcerea la ecologia profundă, ca înţelepciune a supravieţuirii individuale şi ca specie şi deopotrivă drept şansă a durabilităţii societăţii constituie, poate, sigura soluţie adevărată.
Prof. univ. dr., dr. h.c. Mircea DUŢU