Pentru un observator relativ atent al culturii bucureştene, ultimii doi ani au fost marcaţi de evenimente semnificative în domeniul teatrului. Având ca motivaţie probabilă şi sărbătorirea Centenarul Unirii, dar nu numai, teatrele bucureştene şi-au întors mai mult faţa către dramaturgia naţională, istorică. La Nottara a putut fi văzută cu succes o punere în scenă a dramei lui Delavrancea „Apus de soare“, o piesă al cărei retorism romantic continuă să motiveze spectatorul. Dar paleta spectacolelor teatrale bucureştene e mult mai largă şi mai greu de cuprins. Aş spune că doar varietatea viziunilor regizorale ar merita o discuţie îndelungă, aceasta fiind  deja o caracteristică a scenei bucureştene. Sunt spectacole care  reabilitează conceptul de superproducţie teatrală (recentul Coriolanus,  în regia lui Alexandru Darie, pus în scenă la Lucia Sturdza Bulandra), în vreme ce altele  experimentează  ideea de actualizare a mesajului dramatic – e adevărat, uneori cu un gust îndoielnic şi cu rezultate marcate de contraste –, cel mai recent caz de acest fel fiind spectacolul de la Teatrul Naţional, cu Romeo şi Julieta, a cărui premieră a avut loc spre sfârşitul anului trecut. Alte spectacole se remarcă prin propunerea unor  scenografii simbolice, minimaliste, dar expresive: exemplul piesei  Refugiul, de la Teatrul Odeon, nevoită să imagineze un decor al lumilor „virtuale“, sau spectacolul 50 secunde, de la Naţional, o reprezentaţie-anchetă menită a atinge profunzimi al condiţiei omenescului de azi.

Pentru un observator relativ atent al culturii bucureştene, ultimii doi ani au fost marcaţi de evenimente semnificative în domeniul teatrului. Având ca motivaţie probabilă şi sărbătorirea Centenarul Unirii, dar nu numai, teatrele bucureştene şi-au întors mai mult faţa către dramaturgia naţională, istorică. La Nottara a putut fi văzută cu succes o punere în scenă a dramei lui Delavrancea „Apus de soare“, o piesă al cărei retorism romantic continuă să motiveze spectatorul. Dar paleta spectacolelor teatrale bucureştene e mult mai largă şi mai greu de cuprins. Aş spune că doar varietatea viziunilor regizorale ar merita o discuţie îndelungă, aceasta fiind  deja o caracteristică a scenei bucureştene. Sunt spectacole care  reabilitează conceptul de superproducţie teatrală (recentul Coriolanus,  în regia lui Alexandru Darie, pus în scenă la Lucia Sturdza Bulandra), în vreme ce altele  experimentează  ideea de actualizare a mesajului dramatic – e adevărat, uneori cu un gust îndoielnic şi cu rezultate marcate de contraste –, cel mai recent caz de acest fel fiind spectacolul de la Teatrul Naţional, cu Romeo şi Julieta, a cărui premieră a avut loc spre sfârşitul anului trecut. Alte spectacole se remarcă prin propunerea unor  scenografii simbolice, minimaliste, dar expresive: exemplul piesei  Refugiul, de la Teatrul Odeon, nevoită să imagineze un decor al lumilor „virtuale“, sau spectacolul 50 secunde, de la Naţional, o reprezentaţie-anchetă menită a atinge profunzimi al condiţiei omenescului de azi.

Dar nu doar varietatea repertorială şi regizorală caracterizează viaţa teatrală bucureşteană, ci şi, oarecum neaşteptat, apariţia unor noi instituţii teatrale, cazul Teatrului Principal, de exemplu, care financiar sunt sprijinite de Primăria Capitalei. Din această categorie face parte şi Teatrul Dramaturgilor Români, un caz oarecum special, datorat surprinzătorului profil: axarea spectacolelor doar pe texte din dramaturgia naţională. Unii ar deduce poate că gestul înfiinţării unor noi asemenea instituţii e totuşi riscant în condiţiile în care există în Capitală alte zeci de teatre, multe particulare, ducându-şi existenţa din colaborări, dar şi din voluntariat, pentru că, prin forţa lucrurilor, publicul „însetat“ de spectacolul teatral este unul limitat. În acelaşi timp însă, există toate datele de mentalitate şi de orizont cultural ca spectacolul teatral, prin complexitatea lui, să atragă tot mai mult omul interesat de cultură  decât o face, în ultima vreme, cartea propriu-zisă.

Spectacol pe care l-am văzut la TDR a fost piesa Tandreţe, a lui Matei Vişniec, cunoscut dramaturg, cu o cuprinzătoare activitate teatrală, cu texte puse în scenă şi la alte teatre bucureştene, la Naţional cele mai multe. Mărturisesc că a fost un spectacol elegant şi confortabil pentru mine ca spectator. Elegant, fiindcă Sala „Ion Băieşu“, cu o capacitate de aproximativ 100  de locuri, îşi întâmpină spectatorul cu o intimitate rarisimă. S-au adăugat apoi lucruri substanţiale, precum fineţea viziunii dramaturgului, puterea de a surprinde motivul cuplului în patru variante ale existenţei, la care, ca un plus, a venit  fidelitatea de spirit şi regizorală al lui Felix Alexa. Nu în ultimul rând – simplitatea decorului, contribuţia reprezentărilor virtuale, jocul actorilor Șerban Pavlu, Catrinel Dumitrescu, Ada Galeș, Ștefan Iancu, Sandra Ducuță, atenţi la mecanica psihologică a sentimentelor şi la mesajul piesei, toate acestea făcând din spectacol o reuşită sobră şi sugestivă în acelaşi timp. De altfel, în prezentarea spectacolului, făcută în programul teatral, se subliniază ideea că piesa ar întruchipa o „horă a iubirilor“, „adusă la zi“, ceea ce presupune, dincolo de tehnica colajului şi de corespondenţele între ipostaza iniţială şi cea finală a iubirilor, şi relevarea unei complexităţi psihologice, susţinută de atitudini, gesturi şi text, ancorate în contemporaneitate. Prezentarea vorbeşte şi despre sugestia unei „lumi alienate“. E poate adevărat, dar se cuvine observaţia că alienarea nu induce neapărat tragismul. Dimpotrivă, tensiunea piesei este moderată mereu de simplitatea umană a trăirii şi, surprinzător, şi de mici oaze de umor.

Dar nu-i vorba doar despre Matei Vişniec şi Despre tandreţe.  În repertoriul TDR se află în luna martie autori români consacraţi, precum  Ion Băieşu cu comedia Autorul e în sală, Dumitru Solomon cu Fata Morgana,  sau Lucia Verona cu Călătoarea şi Shakespeare. Lista se completează cu  Alexander Hausvater, Paul Chiribuţă sau Sebastian Ungureanu. Una peste alta, repertoriul Teatrului Dramaturgilor Români pare a-mi  contrazice o idee mai veche,  fixată într-o inerţie de decenii şi însuşită din cărţile de critică: cum că teatrul românesc ar fi puţin relevant (cu excepţiile de rigoare!) în raport cu proza sau cu poezia; idee ce în mod sigur va trebui cândva, şi nu foarte târziu, rectificată. De mine, dar şi de alţii!